Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Arta medicinii ştiinţifice

Viața Medicală
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN marţi, 16 septembrie 2014
   Fraza alăturată poate deschide o discuţie interminabilă despre cele două aspecte – în aparenţă contradictorii – ale profesiei medicale. Pentru mulţi dintre „filozofii“ domeniului, medicina e o combinaţie între ştiinţă şi artă. Combinaţie reuşită sau nu? Depinde pe cine întrebi.
   Fără discuţie, medicina e o profesiune în care dezbaterile, divergenţele de opinii şi conflictele sunt pâinea cea de toate zilele. Dar discuţia cu privire la felul în care trebuie înţeleasă medicina – ştiinţă, artă sau ambele – depăşeşte orice limită şi ea se desfăşoară de secole şi continuă până în zilele noastre.
   Armand Trousseau, în a doua jumătate a secolului 19, spunea că nu există ceva mai nereuşit în viaţă decât un savant care nu e artist şi un artist care nu posedă o bază ştiinţifică în tot ce întreprinde. În cunoscutul manual al lui Cecil (ediţia 2004), medicina e definită ca o profesie ce incorporează metodele ştiinţifice cu arta de a fi medic. În acelaşi timp, un cunoscut medic american se exprima în felul următor: „Ca pacient, dacă aş fi doritor de artă, aş vizita un muzeu. Dar, cum sunt foarte interesat în a fi tratat, drumul meu mă conduce spre cabinetul unui medic!“.
   Apariţia ghidurilor şi a protocoalelor, aparţinând celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, se datorează aproape în întregime principiului medicinii bazate pe fapte, pe dovezi. Folosirea ubicuitară a ghidurilor şi a recomandărilor din literatură transformă tratarea pacientului în ceva foarte apropiat de ştiinţă, bazat pe utilizarea unor date precise şi verificate; odată puse la punct, acestea au menirea de a rezolva marea majoritate a cazurilor care se încadrează în grupa respectivă de indicaţii.
   Deşi simplă, fraza alăturată deschide o poartă îndeajuns de largă pentru acele opinii care accentuează importanţa artei în procesul de vindecare a pacientului. Pentru că, din moment ce un ghid sau un protocol, oricât de bine pus la punct şi oricât de mult bazat pe date ştiinţifice irefutabile, nu poate rezolva toate cazurile, ci doar cea mai mare parte a lor, atunci ce se întâmplă cu restul pacienţilor, cei cărora recomandările ghidului nu li se potrivesc sau la care aplicarea indicaţiilor din protocol nu reuşeşte să producă măcar o ameliorare clinică? Deloc întâmplător, S. Solomon se exprima acum câţiva ani într-un mod care nu lasă prea mult loc discuţiilor: medicina e o profesiune care se bazează pe studii ştiinţifice obiective şi corect executate, dar aplicarea lor e de fapt o artă. Această concluzie permite unor comentatori în problemă să definească medicina ca o artă bazată pe ştiinţă.
   Interesantă este şi analiza argumentelor pe care se bazează susţinătorii aspectului de artă din medicina ca profesiune. Primul argument adus e cel cunoscut de noi toţi, şi anume că o bună parte din ce ştim azi se dovedeşte a fi incorect peste câţiva ani, iar această realitate devine serioasă pentru că noi nu putem şti care parte din ce aplicăm azi devine depăşită mâine. În primii treizeci de ani ai carierei de medic anestezist, o bună parte din activitatea mea în sala de operaţie şi în secţia de terapie intensivă se concentra pe tratamentul ulcerului duodenal şi al complicaţiilor sale. Unde au dispărut azi acele aspecte clinice ale ulcerului şi multiplele metode chirurgicale şi medicale de tratament? Cu alte cuvinte, stricta aplicare – aş zice oarbă – a principiilor de tratament, chiar bazate pe date ştiinţifice, poate duce la eşecuri, în care victima e pacientul aflat în îngrijire. Şi aici intervine cel de-al doilea argument în favoarea principiului după care medicina e o ştiinţă aplicată sub formă de artă: niciun pacient nu seamănă cu celălalt. Cum lucrurile aşa stau, mi se pare normal să ne asociem celor care declară că îngrijirea unui pacient nu necesită numai o perfectă cunoaştere a literaturii şi o corectă aplicare a datelor ştiinţifice, ci şi o bună doză de fler, de depistare a caracteristicilor fiecărui pacient şi o putere de discernământ care să permită aplicarea recomandărilor din literatură sub o formă lipsită de orice manierism şi rigiditate.
   Aici intervine rolul experienţei acumulate de-a lungul anilor. Pentru unii, experienţa e definită ca aceeaşi greşeală efectuată 20 de ani mai târziu. Dar pentru alţii ea face parte din componenta de artă a medicinii, care permite medicului să aleagă tratamentul cel mai potrivit pentru pacientul său, alegere bazată şi pe individualitatea pacientului. Iar individualizarea pacientului necesită experienţă, multă experienţă. Ce altceva defineşte discernământul clinic dacă nu aplicarea datelor ştiinţifice sub o formă oarecum empirică, dar nu mai puţin corectă?
   Pe vremuri, cu mult înaintea erei principiului irefutabilităţii probelor ştiinţifice, regula policelui – aşa-numitarule of thumb – fusese acceptată de întreaga comunitate medicală ca un principiu după care aplicarea unui tratament nu se bazează în modul cel mai strict pe acurateţea datelor sau completa lor veridicitate. Dar tehnologia modernă îl obligă pe clinicianul de astăzi să se supună probelor ştiinţifice rigide. De aceea literatura din ultimii ani vorbeşte despre procesul de dispariţie a „artei“ din practica medicală.
   Oricum am încerca să interpretăm disputa privind dualitatea medicinii ca profesie, anumite aspecte ale meseriei noastre nu pot fi anulate şi nici minimalizate. Relaţia medic–pacient e una umană, bazată pe înţelegere, respect reciproc şi încredere. Aplicarea unui protocol trebuie executată având în minte diversitatea naturii umane şi organismul care o găzduieşte. Rigiditatea în gândire şi aplicare a normelor terapeutice reprezintă poate inamicul cel mai periculos al practicii medicale din prezent.
   Profesorul Nino Stocchetti, un eminent medic şi cercetător în domeniul sistemului nervos central şi al patologiei cerebrale, ne previne, în citatul alăturat, asupra pericolului ignorării datelor ştiinţifice pe care se bazează orice ghid practic şi orice protocol. Dreptatea îi aparţine: aplicarea corectă a recomandărilor are darul de a preveni (în marea majoritate a cazurilor) comiterea unei erori de diagnostic sau tratament. Dar precauţia provenită din imensa diversitate a pacienţilor aflaţi în tratamentul unui medic nu poate fi subapreciată.
   Voi încheia aceste rânduri cu o frază plină de inteligenţă şi bun-simţ, publicată recent într-un articol care se ocupă de legătura dintre artă şi ştiinţă în medicină: „A aplica rigid datele ştiinţifice în tratamentul unui pacient se aseamănă cu acţiunea unui calculator care produce simfonii în stilul lui Mozart: rezultatul e corect, dar lipsit de suflu artistic“.

„Ghidurile corect aplicate pot reprezenta o alternativă reuşită a greşelilor potenţiale.“ (Nino Stocchetti, 2004)

 


Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.