Fraza alăturată poate deschide o discuţie
interminabilă despre cele două aspecte – în aparenţă contradictorii – ale
profesiei medicale. Pentru mulţi dintre „filozofii“ domeniului, medicina e o
combinaţie între ştiinţă şi artă. Combinaţie reuşită sau nu? Depinde pe cine
întrebi.
Fără discuţie, medicina e o profesiune în
care dezbaterile, divergenţele de opinii şi conflictele sunt pâinea cea de
toate zilele. Dar discuţia cu privire la felul în care trebuie înţeleasă
medicina – ştiinţă, artă sau ambele – depăşeşte orice limită şi ea se desfăşoară
de secole şi continuă până în zilele noastre.
Armand Trousseau, în a doua jumătate a
secolului 19, spunea că nu există ceva mai nereuşit în viaţă decât un savant
care nu e artist şi un artist care nu posedă o bază ştiinţifică în tot ce
întreprinde. În cunoscutul manual al lui Cecil (ediţia 2004), medicina e
definită ca o profesie ce incorporează metodele ştiinţifice cu arta de a fi
medic. În acelaşi timp, un cunoscut medic american se exprima în felul următor:
„Ca pacient, dacă aş fi doritor de artă, aş vizita un muzeu. Dar, cum sunt
foarte interesat în a fi tratat, drumul meu mă conduce spre cabinetul unui
medic!“.
Apariţia ghidurilor şi a protocoalelor, aparţinând
celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, se datorează aproape în întregime
principiului medicinii bazate pe fapte, pe dovezi. Folosirea ubicuitară a
ghidurilor şi a recomandărilor din literatură transformă tratarea pacientului
în ceva foarte apropiat de ştiinţă, bazat pe utilizarea unor date precise şi
verificate; odată puse la punct, acestea au menirea de a rezolva marea
majoritate a cazurilor care se încadrează în grupa respectivă de indicaţii.
Deşi simplă, fraza alăturată deschide o
poartă îndeajuns de largă pentru acele opinii care accentuează importanţa artei
în procesul de vindecare a pacientului. Pentru că, din moment ce un ghid sau un
protocol, oricât de bine pus la punct şi oricât de mult bazat pe date ştiinţifice
irefutabile, nu poate rezolva toate
cazurile, ci doar cea mai mare parte a lor, atunci ce se întâmplă cu restul
pacienţilor, cei cărora recomandările ghidului nu li se potrivesc sau la care
aplicarea indicaţiilor din protocol nu reuşeşte să producă măcar o ameliorare
clinică? Deloc întâmplător, S. Solomon se exprima acum câţiva ani într-un mod
care nu lasă prea mult loc discuţiilor: medicina e o profesiune care se bazează
pe studii ştiinţifice obiective şi corect executate, dar aplicarea lor e de
fapt o artă. Această concluzie permite unor comentatori în problemă să
definească medicina ca o artă bazată pe ştiinţă.
Interesantă este şi analiza argumentelor pe
care se bazează susţinătorii aspectului de artă din medicina ca profesiune.
Primul argument adus e cel cunoscut de noi toţi, şi anume că o bună parte din
ce ştim azi se dovedeşte a fi incorect peste câţiva ani, iar această realitate
devine serioasă pentru că noi nu putem şti care parte din ce aplicăm azi devine
depăşită mâine. În primii treizeci de ani ai carierei de medic anestezist, o
bună parte din activitatea mea în sala de operaţie şi în secţia de terapie
intensivă se concentra pe tratamentul ulcerului duodenal şi al complicaţiilor
sale. Unde au dispărut azi acele aspecte clinice ale ulcerului şi multiplele
metode chirurgicale şi medicale de tratament? Cu alte cuvinte, stricta aplicare
– aş zice oarbă – a principiilor de tratament, chiar bazate pe date ştiinţifice,
poate duce la eşecuri, în care victima e pacientul aflat în îngrijire. Şi aici
intervine cel de-al doilea argument în favoarea principiului după care medicina
e o ştiinţă aplicată sub formă de artă: niciun pacient nu seamănă cu celălalt.
Cum lucrurile aşa stau, mi se pare normal să ne asociem celor care declară că
îngrijirea unui pacient nu necesită numai o perfectă cunoaştere a literaturii şi
o corectă aplicare a datelor ştiinţifice, ci şi o bună doză de fler, de
depistare a caracteristicilor fiecărui pacient şi o putere de discernământ care
să permită aplicarea recomandărilor din literatură sub o formă lipsită de orice
manierism şi rigiditate.
Aici intervine rolul experienţei acumulate
de-a lungul anilor. Pentru unii, experienţa e definită ca aceeaşi greşeală
efectuată 20 de ani mai târziu. Dar pentru alţii ea face parte din componenta
de artă a medicinii, care permite medicului să aleagă tratamentul cel mai
potrivit pentru pacientul său, alegere bazată şi pe individualitatea
pacientului. Iar individualizarea pacientului necesită experienţă, multă
experienţă. Ce altceva defineşte discernământul clinic dacă nu aplicarea
datelor ştiinţifice sub o formă oarecum empirică, dar nu mai puţin corectă?
Pe vremuri, cu mult înaintea erei
principiului irefutabilităţii probelor ştiinţifice, regula policelui – aşa-numitarule of thumb – fusese acceptată de
întreaga comunitate medicală ca un principiu după care aplicarea unui tratament
nu se bazează în modul cel mai strict pe acurateţea datelor sau completa lor
veridicitate. Dar tehnologia modernă îl obligă pe clinicianul de astăzi să se
supună probelor ştiinţifice rigide. De aceea literatura din ultimii ani vorbeşte
despre procesul de dispariţie a „artei“ din practica medicală.
Oricum am încerca să interpretăm disputa
privind dualitatea medicinii ca profesie, anumite aspecte ale meseriei noastre
nu pot fi anulate şi nici minimalizate. Relaţia medic–pacient e una umană,
bazată pe înţelegere, respect reciproc şi încredere. Aplicarea unui protocol
trebuie executată având în minte diversitatea naturii umane şi organismul care
o găzduieşte. Rigiditatea în gândire şi aplicare a normelor terapeutice
reprezintă poate inamicul cel mai periculos al practicii medicale din prezent.
Profesorul Nino Stocchetti, un eminent medic şi cercetător în domeniul
sistemului nervos central şi al patologiei cerebrale, ne previne, în citatul alăturat,
asupra pericolului ignorării datelor ştiinţifice pe care se bazează orice ghid
practic şi orice protocol. Dreptatea îi aparţine: aplicarea corectă a recomandărilor
are darul de a preveni (în marea majoritate a cazurilor) comiterea unei erori
de diagnostic sau tratament. Dar precauţia provenită din imensa diversitate a
pacienţilor aflaţi în tratamentul unui medic nu poate fi subapreciată.
Voi încheia aceste rânduri cu o frază plină
de inteligenţă şi bun-simţ, publicată recent într-un articol care se ocupă de
legătura dintre artă şi ştiinţă în medicină: „A aplica rigid datele ştiinţifice
în tratamentul unui pacient se aseamănă cu acţiunea unui calculator care
produce simfonii în stilul lui Mozart: rezultatul e corect, dar lipsit de suflu
artistic“.
|
 „Ghidurile corect aplicate pot reprezenta o
alternativă reuşită a greşelilor potenţiale.“ (Nino Stocchetti,
2004)
|
