Newsflash

Atitudinea în comunicare

de Dr. Nicolae-Iordache IORDACHE - aug. 25 2017
Atitudinea în comunicare
     M-am întrebat cum aș putea să mă asigur că performanța scăzută în privința comunicării și a relației medic-pacient din România poate fi atribuită, în principal, unor carențe de atitudine ale corpului medical. Un prim gând a fost să explorez mai bine faptul că, deși medicii, în ansamblu, comunică întrucâtva sub așteptările societății, atunci când ei pleacă să lucreze în străinătate, în medii mult mai controlate și mai previzibile din perspectiva relației medic-pacient, se integrează cel mai adesea cu succes. Ba, mai mult, atunci când revin în țară, sunt apreciați de pacienți pentru comunicare, iar aceasta devine un atu important în practicarea medicinei de către doctorul respectiv.
     Cum este posibil așa ceva? Ce a intervenit, unde s-a produs declicul? Am lansat o întrebare între medicii cunoscuți și pe Facebook, iar răspunsurile, deși au cuprins mai tot spectrul, par să se concentreze într-o anumită direcție. Reproduc, în cele ce urmează, câteva dintre răspunsurile primite.

 

Sistemul, medicul și pacientul

 

     Este în omenia celor care educă viitorii medici și specialiști: Așa este și asta pentru că mentorii mei din afară sunt în primul rând oameni și apoi profesori, medici etc. (dr. L. Ianculescu, radiolog, rezidențiat la Paris, apoi practică la Villejuif, întoarsă în țară).

     E în inspirația și cultura celor din jurul tău: Întrebarea e puerilă, e ca și cum te-ai mira că cineva folosește o tehnică chirurgicală îmbunătățită după ce o vede afară. E ușor de înțeles rolul comunicării eficiente după ce o vezi, iar ulterior e natural să o încorporezi în practica ta, oriunde ai profesa (dr. L. Crăciunaș, ginecolog, Marea Britanie).

     Este în pacient, dar și în sistem și în medic: Simplu. Educația medicală a pacientului francez este mai dezvoltată. Apoi, relația comercială dintre medicul liberal și pacient, clientul lui. Trei: nivelul de civilizație generală peste ce avem în țară – „Mulțumesc”, „Vă rog”, strângerea de mână sunt reguli de bază pentru toata lumea. În plus, plăcerea medicului de a-și etala cunoștințele, dar și de a oferi pacientului o calitate în plus, un refuz al rutinei și al blazării. O relație care în România a fost pervertită de pachetul de Kent și de comunism (dr. M. Ciungu, medicină de familie, Franța).

     Este în respectul pacientului pentru medic și în timpul alocat consultației: Pentru că pacientul respectă medicul, îi cere acestuia părerea, ascultă ce i se explică, cu răbdare și încredere, după care respectă indicațiile cu sfințenie. Iar eu, ca medic, am timpul necesar alocat unei consultații, mă încadrez în el și nu am la ușă balamuc (dr. I. Stan, Franța).

 

Modul de pregătire a medicilor

 

     Este în modul de pregătire a medicilor: Ce se întâmplă concret? Se întâmplă că rezidentul e considerat parte a unei echipei, e considerat emițător al unor păreri de care se ține cont, e considerat o persoană umană. Nu știu cât de mai concretă pot fi. (P.S.: evident că există și șefi „nașpa”, cărora li se fâlfâie grav de rezidenți, dar sunt excepția, nu regula) (dr. A. Dinu, Franța).

     Sau în modul de pregătire și în pasiunea cu care medicul își onorează profesia:Cred că ține de sistemul de învățământ. Sunt total diferite. În România, ești obligat să tocești. Astfel, nu vei putea niciodată comunica, pentru că nu ai ideile, gândurile proprii. Într-un sistem în care ești pus singur să gândești, automat comunicarea devine naturală. Și nu cred că e valabil doar în medicină. Eu am știut să comunic bine cu pacienții și pe vremea când eram în România, dar, stând bine și gândindu-mă, aceasta se datorează în mare măsură conferințelor și congreselor internaționale la care am participat. Am avut ocazia, încă de pe vremea când eram rezidentă de an mic, să cunosc personalități în domeniu, care știau să țină un discurs. Ușurința și naturalețea cu care îți comunicau lucruri și-au pus amprenta asupra vieții mele profesionale. Da, trebuie să știi să te faci înțeles. Aici, în Germania, nu poți să-i faci nimic pacientului până nu-i explici absolut tot și îl pui să semneze consimțăminte peste consimțăminte. Profesorii de la noi – nu toți, dar marea lor majoritate – nu sunt prea interesați de materii, de ceea ce-ți predau (probabil practica e mai interesantă pentru ei). Automat, procesul de predare-învățare devine anost. Să nu crezi că în Germania sunt toți niște excelenți comunicatori. Am „n” exemple, de medici din cabinete, care mai mult de cinci minute nu stau cu tine la discuții. Time is money! Am foarte mulți pacienți care mi se plâng de colegi care nu le-au explicat niciodată nimic, le-au scris în două secunde o rețetă și i-au trimis afară. Deci n-aș generaliza. Peste tot sunt oameni și oameni. În general, cei care-și fac meseria din pasiune știu să comunice mai bine cu pacientul (Dr. I. Alexandrescu, dermatolog, Germania).

 

Felul în care e proiectat sistemul

 

     Este în modul în care este proiectat sistemul: Nu aș vrea să supăr pe nimeni. E observația mea asupra transformării personale. Am părăsit România cu o atitudine de superioritate față de pacient, îmi amintesc și acum că, lucrând în UPU, ceream foarte puține detalii, anamneza era extrem de sumară, la întrebările pacientului răspundeam foarte pe scurt. Venind în Marea Britanie, am observat că îmi trebuie extrem de multe detalii ca să îmi susțin cazul în eventualitatea unei plângeri. Aici, în cele zece minute în care vezi un pacient, scrii o pagină despre simptome pro și contra, examinare, susținerea diagnosticului, recomandări, atenționări discutate cu pacientul – ce complicații pot apărea și pe cine să contacteze pacientul dacă ceva nu merge bine. Nu este totul despre povești și conferințe, ci despre schimbarea atitudinii medicilor față de pacienți. În plus, în Marea Britanie, pacienții sunt încurajați să facă plângeri, chiar pentru lucruri minore, tocmai de colegiul medicilor și de firmele de avocați: „Ai fost tratat cu dispreț de medicul de familie sau la departamentul de urgențe? Ai un caz de malpraxis? Contactează-ne!”. Așa am învățat să acord foarte multă importanță detaliilor. Am și avut o reclamație malițioasă, la un moment dat, șansa mea a fost că am detaliat cazul în computer. Acum privesc cu rușine la anii petrecuți în UPU, rușine pentru atitudinea mea față de pacientul român (dr. C. V. Băluțiu, medicină generală, Marea Britanie).

     Sau, tot din proiectare: Comunicarea, ca orice alt „skill”, se învață. De exemplu, în Marea Britanie, la psihiatrie, se predă prin simulări cu actori, urmate de feedback. Au tot felul de scenarii, inclusiv „pacient dificil”. În primul an de training, accentul e pe abilitățile de comunicare, mai încolo pe cunoștințele medicale. În Marea Britanie, nu trebuie să fii universitar ca să predai, toți medicii pot să predea. Eu sunt implicată în sesiuni de training pe comunicare pentru rezidenții mai mici. De asta spun că se învață: într-un an de training, progresul e enorm. Bineînțeles că diferențele dintre România și Occident sunt complexe și comunicarea e influențată de multe aspecte (dr. A. Vaida, psihiatru, Marea Britanie).

     Este în importanța acordată comunicării și în sentimentul de grijă parțială pe care ni-l cam asumăm în România: Pentru că, în Vest, e medicină adevărată, sub toate aspectele, iar un aspect important e comunicarea. Cred că e timpul să acceptam că, atunci când medicina e parțială (adică nu putem face asta și ailaltă) și, în plus, educația făcută de catedre e și mai „parțială”, cam astea sunt rezultatele (dr. A. Copcea, diabet și nutriție, întors în România din Franța).

 

Cultură și design

 

     Este în educația medicală și în designul sistemului, care recunoaște și încurajează comunicarea: Pentru că noi așa învățăm medicina de la profesorii și mentorii noștri. Comunicarea între noi și pacienți este importantă, dar este și plătită. În GOÄ (Gebührenordnung für Ärzte), este reglementată chiar și durata discuției cu pacientul. De asemenea, comunicarea interdisciplinară este obligatorie și stă la baza sistemului de remunerare. Consultul interdisciplinar stabilește metoda de tratament, este remunerat, dar stă și la baza plății tratamentului propus, de către asigurator. Desigur, poți și să nu comunici, dar... câștigi mult mai puțin (dr. B. C. Ion, medicină hiperbară, a lucrat în Germania, s-a întors în România).

     Este în cultura sistemului, dar și în om: Puterea exemplului are multiple valențe. Copiem fără să realizăm (uneori) atât părțile bune, cât și părțile rele ale colectivului în care ne formăm. Mulți medici formați afară s-au întors în privat, unde comunicarea joacă un rol esențial. Există și exemple de medici cu traiect sinuos, stat-privat-stat, care au îmbrăcat și lepădat haina compasiunii sau a aroganței nepăsătoare de mai multe ori, în funcție de situație, oprindu-se finalmente la ultima, în care se pare că se simt mai bine. Concluzie: nu e de generalizat, fiecare după cum îi spune inima și după cum i se potrivește; ca în armată, toți cei mici își înjură superiorii abuzivi, dar cei mai mulți ajung, în cele din urmă, să-i copieze și doar câțiva respectă legământul de a nu face ceea ce lor nu le-a plăcut. Ține de om, ține de sistem, proporția e greu de dat (dr. B. Moldovan, chirurg, a lucrat în Elveția, actualmente la Brașov).

 

Tu la ce visezi?

 

     Și, ca o încununare a celor de mai sus, este în mai tot ce ne înconjoară în medicina din România: În general, medicina românească se poartă ca un fel de sectă. În facultate, se practică un sistem consistent de îndoctrinare, atât prin manipularea comportamentului, volumul de informație pe care să-l memorezi, cât și prin privarea de formație practică, limitarea accesului – de fapt – la informație liberă (pentru că unele cărți sunt prohibitiv de scumpe, pentru că revistele de specialitate costă etc.). Termini facultatea cu (aproape) zero manualitate sau competențe, practic ești un licențiat într-o teorie a sănătății, dar cam atât. Calendarul formației tale profesionale ulterior e construit împrejurul țintei ascensionale, dublate de o veșnic mai aproape epuizare. Suficient să te uiți că rezidentul are doar obligații, unele responsabilități, dar zero libertăți în alegerea curriculei sau devenirii lui ulterioare. Nu se cultivă colaborarea, se șlefuiește de fapt o piramidă a supunerii, obedienței și umilinței. Astfel că, în castrul medical, în cele din urmă ai două opțiuni: fie fugi, fie te supui. E o reformă a minții din care ești liber să pleci doar dacă abdici. Ceea ce îți atrage glumele colegilor, suferință suplimentară și mult, mult pesimism. Astfel că ce observi, când omul a devenit în cele din urmă specialist, e un „prototip” clonă a școlii medicale românești. Care nouă ni se pare boantă în comunicare. Dar de fapt nu e. Așa e ea. Așa era ea. Nu doctorii s-au schimbat în ultimii 50 de ani. Pacienții s-au schimbat. Doctorii continuă, ca niște roboței, să practice aceleași grimase, gesturi, pase magice, dar și aceleași ritualuri de inițiere statuate în utopia comunistă, una construită pe influența minții comunității prin adoptarea unui model de sabotare reciprocă, de uzurpare spre distrugerea identității.
     Nu află nici dracul „abilități” de comunicare pe care în România nu le avea. Doar că începe să le practice, autentic, pe cele pe care sistemul de aici nu i le permitea, nu i le acredita. Medicul român e descurajat să-și iubească, să-și respecte, să-și apropie pacienții. E descurajat să dea jos halatul, deși halatul – fie el și spălat – e printre cele mai infecte piese vestimentare. E descurajat să fie el însuși.
     Când fac interviuri pentru angajare la noi la clinică, îi întreb pe toți: tu la ce visezi? Ai vreo poveste pe care ai trăit-o ca rezident? Te-a atins ceva, vreun caz? Și le cer să-mi spună ceva despre asta. Majoritatea n-au vise. Majoritatea n-au povești. N-au fost atinși de nimic. N-au nimic de zis despre asta.
     Cu asta avem de luptat. Și, până nu atacăm modelele, paradigmele, patimile sistemului nostru universitar, vorbim discuții, la periferia gangrenei, în zona de țesut relativ sănătos. (dr. G. Diaconu, psihiatru, a lucrat în Canada și a revenit în România).

 

Cum treci „dincolo”

 

     La ce bun toate cele de mai sus? Cum bine a subliniat dr. P. D. Vaida, întrebarea mai importantă ar fi: cum să procedam ca și medicii români să comunice precum omologii vestici, fără să trebuiască să plece în Vest pentru asta?
     Multă vreme chiar am crezut că tot ce le lipsește medicilor români sunt cursurile de comunicare. Întrucâtva, chiar îmi convenea această credință, eu având, din când în când, astfel de angajamente. Ei bine, încep să mă îndoiesc, ușor-ușor, de acest lucru. Cu certitudine, este nevoie de așa ceva, dar cursurile de comunicare țin mai degrabă de modul tehnic în care faci ceva diferit. Dar acel „ceva diferit” s-ar putea să nu fie în primul rând comunicarea în sine, exprimată prin întrebări, atingeri, reflectări empatice și vorbit pe înțelesul pacientului, ci mai degrabă în atitudinea medicilor. Luați exemplele de mai sus și subliniați acolo unde este vorba de atitudine. Este peste tot: de la atitudinea profesorilor, a celor care fac programa de facultate sau rezidențiat, la atitudinea Colegiului Medicilor ori cea a celor care plătesc serviciile de sănătate, este în atitudinea colegilor din jur și, da, și în atitudinea pacienților. Dar să nu uităm că fiecare pacient vine cu zestrea lui emoțională plecată din experiențele anterioare cu slujitori ai lui Hipocrate, fie ele personale ori ale apropiaților. Dacă acestea au fost negative în orice fel, nu te poți mira dacă ei (fie și subconștient) nu dau un cec în alb primului medic nou cu care interacționează.
     Cum se face că, în trecut, când niciun medic nu făcea vreun curs de comunicare cu pacienții, existau unii, nu puțini, care comunicau excepțional? Îmi amintesc mereu cu drag de pediatrul de la circă, pe care îl vizitam cu mare plăcere și nerăbdare de două-trei ori pe an, în copilărie. Sau de doctorul Szentenay, chirurg pediatru în Ploiești în aceeași vreme. Cum făceau? Exista ceva mai tare decât simplele abilități de comunicare, mai tare decât talentul de bun comunicator. Ei bine, acel ceva este atitudinea, de respect pentru pacient și pentru suferința umană, de grijă, de înțelegere, de respect pentru propria profesie sau persoană. Sunt medicii de azi mai răi cu ceva decât cei de odinioară? Probabil că nu. Sunt mai buni? De fapt, mă tem că ei nu au evoluat foarte mult pe nicio scală, exceptând cunoașterea medicală și îmbrățișarea unei tehnologii medicale mult mai performante comparativ cu ceea ce se întâmpla în alte vremuri. Cei care au evoluat vizibil însă sunt pacienții: știu mai multe (nu neapărat mai bune) decât știau pacienții de acum 50 de ani, își conștientizează mai bine drepturile decât cu ani în urmă, sunt mai uniți (nu neapărat pentru cauze mai bune), au mai multe opțiuni la dispoziție și de multe ori vor să aleagă ei înșiși și sunt mai speriați de poveștile de groază care străbat mediile de informare tot mai numeroase și mai puțin controlate. Toate astea au creat prăpastii între o parte dintre medici și unii pacienți, prăpastii pe care niciuna dintre părți nu pare să facă vreun efort în a le trece.
     În concluzie, (mai) totul se reduce la atitudine. Aceea de a-ți dori să treci de partea lor și să înțelegi cum se vede lumea și de acolo. Destul de probabil, deși nu obligatoriu, cuvintele, intonația și gesturile vor veni de la sine. Restul nu va fi decât acordul fin. Pare simplu și, mai ales, simplist. Și, cumva, așa este. Orice medic își poate controla propriile acțiuni. El poate decide să treacă „dincolo”. Va schimba asta lumea? În mod cert, nu. Nu lumea mare. Dar lumea mică, universul fiecărui medic se poate îmbunătăți vizibil. Pentru a schimba lumea mare, va trebui ca armate de medici, cu căpetenii cu tot, să treacă de partea pacienților. Mă tem că asta însă nu va depinde de cât de bine aș putea scrie eu. Și, probabil, nici nu se va întâmpla. Dar sper să îți dorești a dezerta din armata generalilor nepăsători, să treci de partea cealaltă, alături de pacienți și de alții ca tine, și să rescrii, prin comportamente frumoase și contagioase, modul în care se face medicină în România. Și, cine știe, poate cândva, dintre acești dezertori frumoși se vor alege „generalii de armată” ai unei lumi medicale mai umane. E un vis care merită trăit. Ai vrea să te implici?
 
 

     Atitudini care vindecă – sau nu. Felul în care gândești și simți despre omul din fața ta determină ceea ce va simți și gândi acesta despre tine. A gândi și a simți bine despre medic grăbește vindecarea sau ameliorează stările pentru care pacientul se prezintă la medic. Prin multe căi: virtuțile vindecătoare ale vorbei și atingerii, aderență mai bună la tratament, progrese în modificarea stilului de viață, câștigarea încrederii, a speranței și a dorinței de a lupta pentru sine.

     Sunt aici pentru a vă ajuta vs. Sunt aici pentru a-mi câștiga (cu greu) existența, altfel aș sta departe de oameni ca tine.

     Noi doi construim o relație vs. Voi fi încântat atunci când știu că te-am văzut ultima oară.

     Îmi pasă și de aceea vă ascult. Cu empatie vs. Când m-am trezit, eram bine sănătos, se vede treaba că nu și tu sau Îmi pasă de tine cam în aceeași măsură în care îți pasă și ție de mine.

     Vreau să înțelegeți clar ce se întâmplă cu sănătatea dv. vs.E o pierdere de vreme pentru amândoi să încerc să îți explic ce am învățat eu în peste zece ani de medicină sau Ești insuficient înzestrat ca să înțelegi ce ți se întâmplă.

     Vă ajut să vă înțelegeți prioritățile de îngrijire a sănătății vs.Specialitatea mea este cea mai importantă; vorbești cu alți specialiști când îți spun eu.

     Dv. luați deciziile pentru propria sănătate, eu doar vă ajut să le luați pe cele mai potrivite vs. Ai face bine să faci ce-ți spun și să nu pui prea multe întrebări, că eu știu mai bine ce-ți trebuie ție.

     Este în regulă să nu fiți de acord cu ceea ce vă spun sau recomand (exceptând, poate, urgențele majore) vs. Dacă nu-ți convine ce-ți recomand eu, du-te unde vezi cu ochii!

     E ok să vă informați, iar eu vă pot îndruma vs. Nu te supăra când îmi dau ochii peste cap de fiecare dată când amintești de internet sau de alte eforturi personale de amator în a înțelege ce ți se întâmplă.

     Sunt parte a unei echipe unite, care lucrează pentru binele dv. vs. Chiar nu mă interesează ce părere au alții despre sănătatea și tratamentul tău.

     Am mare grijă cum vă dau veștile nedorite vs. Eu spun adevărul verde în față, nu am timp pentru emoțiile nimănui. Pentru asta sunt preoții! Dacă m-aș pune în locul fiecărui pacient, aș muri eu înaintea lor.

     Vă respect! Ca ființă umană aflată în suferință sau care caută răspunsuri unor întrebări posibil dureroase. Și pentru că mă respect pe mine și profesia mea vs.Chiar nu prea îmi pasă de tine, lumea ar fi mai frumoasă și mai liniștită fără de-alde voi.

 

 

 

(Fragment dintr-o viitoare carte despre atitudine în relația medic-pacient) 

 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe