Am eșuat în găsirea unei explicații privind originea sfatului
profesional alăturat, deopotrivă veridic și important. Suzy Kassem nu e
medic și, cel puțin în aparență, nimic din activitatea sa nu are vreo legătură
cu medicina sau cu o profesiune cât de cât apropiată ei. E o scriitoare
americană, în vârstă de 40 ani, de origine egipteană. A devenit cunoscută prin
culegerea de schițe intitulată „Ridică-te și salută soarele“, publicată în 2010
și tradusă în mai multe limbi. La o sumară trecere în revistă a unora din
frazele incluse în acest volum, mi-a atras atenția încă un citat, care vorbește
despre faptul că stomacul e sediul tuturor sentimentelor, iar inima e locul
unde sălășluiește conștiința; mintea e locașul egoului, iar corpul omului e
locul unde și-a găsit adăpost sufletul său. Iată o mostră a explicației
succesului acestei tinere scriitoare și poete: talentul de a pune laolaltă
elemente filozofice și materiale, o viziune interesantă, dar care totuși nu
reușește să dezlege misterul citatului alăturat și nici măcar nu face vreo
aluzie la interesul scriitoarei pentru medicină.
Dar să ne concentrăm asupra conținutului. Am mai avut ocazia, de
câteva ori, să deplâng situația din prezent, în care medicul este transformat
dintr-un tămăduitor într-o mașină de produs sănătate. Căci cum altfel poate fi
interpretată presiunea la care e supus medicul de a vedea cât mai mulți
pacienți pe unitatea de timp? În mai puțin de un sfert de oră, medicul de
familie (cel puțin în Israel, dar îmi închipui că situația nu e cu nimic mai
bună nici în alte colțuri ale lumii) e obligat să asculte păsul pacientului,
să-l examineze, să găsească pe computer analizele acestuia, să tasteze starea
sa actuală, să ceară (tot prin computer) noi teste de laborator, să prescrie
medicamentele necesare, să explice pacientului care e concluzia consultației și
să-l îndrume în ceea ce privește comportarea acestuia în continuare. Oare în
câte din cele 15 minute se găsește medicul față în față cu pacientul său?
Industrializarea medicinii moderne e dublată de fenomenul de
dezumanizare, de transformare a bolnavului într-un client care trebuie servit
fără a presta niciun efort pentru a-l satisface. Acest mod de comportare poate
fi acceptat (deși cu multă precauție) într-un magazin de pantofi, dar în cazul
de față e vorba de sănătatea individului și mă întreb dacă există, în ochii
fiecăruia dintre noi, ceva mai important, mai sfânt și mai decisiv.
Deci să ne întoarcem la sfatul tinerei scriitoare americane.
Unul din cursurile de semiologie pe care nu le pot uita (la celebrul Spital
Brâncovenesc, o minune arhitectonică de o importanță istorică ieșită din comun,
distrus de o mână criminală a cărui posesor era complet lipsit de simț estetic
și patriotic) se referea la obținerea anamnezei pacientului internat.
Regretatul profesor Rudolf Brauner hotărâse să delege unul din asistenții săi
pentru a discuta cu studenții anului trei acest subiect important în activitatea
fiecărui medic. Chintesența concluziilor lecției respective era obligativitatea
medicului de a permite pacientului să vorbească și să prezinte (cu propriile
sale cuvinte) istoria bolii, precum și acele amănunte heredocolaterale care ar
fi putut avea importanță în procesul precizării diagnosticului. Dar și mai
important a fost mesajul asistentului în legătură cu modul în care poate (și de
multe ori trebuie!) să fie oprit pacientul din lungul șir de povești, fără a-l
jigni, având în vedere că timpul medicului e limitat și că de multe ori e
nevoie de a filtra cele povestite și a rămâne cu esențialul. „Aceasta e de fapt
arta anamnezei“, a conchis asistentul – iar eu, poate pentru prima oară, am
primit un argument valabil care întărea concepția după care medicina e de fapt
o combinație între știință și artă.
S-a scris foarte mult despre arta conversației și mai puțin
despre arta discuției cu pacientul. Pentru că, pe lângă tratamentul aplicat și
sfatul oferit, pacientul are nevoie să găsească în fața lui o altă ființă umană
și nu un robot prevăzut cu organe vitale umane.
Sunt convins că asprii mei critici vor aduce mult cunoscutul
argument că, între un medic care știe să vorbească și să se facă venerat de
pacienții săi și cel care doar își cunoaște perfect meseria și posedă toate
aptitudinile necesare pentru a-și trata bolnavii, simpla judecată înclină spre
cel din urmă. Între un chirurg simpatic și altul care operează cu măiestrie,
pacientul îl va alege pe cel cu două mâini de aur și nu pe cel cu un superb
bagaj de cuvinte frumoase. Dar ce-l împiedică pe medic să tindă spre a combina
aceste două cerințe, una umană și alta pur profesională?
Medicul ATI se lovește de aceste aspecte umane aproape în
fiecare zi. În jumătatea de secol de când îmi practic meseria, am asistat la un
fenomen aproape neîntâlnit în alte specialități medicale. În urmă cu zeci de
ani, decizia de a nu opera un pacient din simplul motiv că starea sa generală
îi punea aproape în mod sigur viața în pericol făcea parte din activitatea cotidiană
a unei secții de chirurgie. În prezent, o asemenea decizie nu-și mai are locul
în algoritmul terapeutic al niciunui pacient chirurgical, pentru că, practic,
nu mai există contraindicații în cazul unei intervenții obligatorii. În această
situație, riscul anestezico-chirurgical devine un element crucial în discuția
cu pacientul. Acest subiect, extrem de delicat, trebuie abordat cu multă
sensibilitate și mai ales cu certitudinea că medicul își cunoaște pacientul și
știe să aleagă cuvintele cele mai potrivite pentru a explica natura balanței
dintre risc și beneficiu, oferindu-i pacientului uneltele necesare pentru
luarea unei decizii corecte.
De aproape un deceniu, dedic una din zilele de lucru examinării
pacienților problematici, tarați și cu unele comorbidități serioase, candidați
la o intervenție chirurgicală electivă, în cadrul acelei activități pe care
americanii o numesc anesthesia outpatient clinic. Având în vedere starea
clinică precară a pacienților, am cerut (și mi s-a aprobat) alocarea a 30 de
minute pentru fiecare pacient, dată fiind necesitatea de a discuta pe larg
situația și a oferi toate amănuntele necesare luării unei decizii. Jumătatea de
oră trece uneori prea repede, trezindu-mă nu o dată cu o bătaie în ușa
cabinetului, anunțând prezența următorului pacient, înainte să fi putut încheia
discuția cu cel aflat în fața mea. În urmă cu câteva săptămâni, am fost
înștiințat că foarte curând va trebui să abandonez fișa clasică de preanestezie
și să încep a folosi computerul pentru a consemna toate datele obținute în
timpul examinării și discuției cu pacientul, rezultatul final fiind o fișă
computerizată. Inutil de descris situația în care am fost pus, de a nu mai
privi pacientul, a nu mai încerca să-i câștig încrederea și a nu-l mai pune la
curent cu rezultatele consultului. Ceea ce mi se cerea era să mă concentrez pe
ecranul computerului și în felul acesta să reduc la minimum contactul direct cu
pacientul. După câteva încercări ce au provocat un evident conflict intern
între ceea ce mă învățase răposatul meu părinte („pacientul e un om care
trebuie respectat și ascultat“) și ceea ce birocrația tehnică modernă pretindea
de la mine, am găsit soluția de compromis. Continuu să stau de vorbă, față în
față, cu pacientul, continuu să conduc un dialog uman, obținând toate acele
date care țin de starea sa medicală, controlez rezultatele analizelor de
laborator, citesc scrisoarea de trimitere a medicului curant, apoi îl examinez,
notez totul pe o foaie de hârtie și la urmă îi aduc la cunoștință concluziile examenului.
Doar apoi, după ce pacientul părăsește cabinetul, mă retrag în fața ecranului
computerului și înregistrez toate datele însemnate pe hârtie. Muncă dublă, încă
cinci-zece minute „pierdute“ pentru fiecare pacient, dar păstrez ceea ce se
numește o atitudine umană. Pentru că sunt conștient că la fiecare capăt al unui
stetoscop se află o ființă umană.
„Înainte de a examina fizic un pacient, ai
răbdare și ascultă-i povestea. În momentul când vei ști istoricul bolii sale,
vei înțelege mai ușor ce se întâmplă cu organismul său.“
(Suzy Kassem, n. 1975) |