Absenţa unei
calităţi produce infirmitate, iar când această lipsă face imposibilă
îndeplinirea unei acţiuni se vorbeşte despre dizabilitate. Parcă în a compensa
un defect, natura adaugă ceva în plus gândurilor, făcându-le „mai atente“. Dar
nu este vorba de o luciditate intenţionată însoţită de constrângere, ci de
clarviziune către dincolo de aparenţa lumii, eliminând, pentru o clipă sau mai
mult, sensurile trecute altfel în grabă cu vederea. Acest tip de conştienţă
deschide uşa spre ungherul creierului destinat magicului, iraţionalului,
sacrului. Vedem cu alţi ochi înconjurul obişnuit care, dintr-odată, ni se pare
impregnat cu mister. Din imperfecţiunile care ne înconjoară răsare deodată
perfecţiunea supranaturală, reperată ca divinitate. Timpul devine posibil de
urmărit şi spaţiul lesne de închipuit. Memoria se deschide ca o cutie a
Pandorei, lăsând să scape amintiri emoţionante. Înstrăinarea se îndepărtează,
pentru a face loc apropierii de locuri şi întâmplări a căror unicitate nu apare
decât în starea de atenţie trezită de infirmitate. Apariţiile se nasc acolo.
Ele se fac anunţate şi „învie“ cu mai multă sau mai puţină certitudine în
infirmităţile suferinde, unde durerea este slăbită de evadarea în spiritual.
Infirmitatea de
pierdere se foloseşte de un subterfugiu pentru a se face suportabilă:
proiectează imperfecţiunea morală în exterior, în jur. Aşa se naşte lirica
infirmităţii, în care natura îşi pierde frumuseţea, dar o recâştigă în
echilibrul imperfecţiunii.
Relaţia dintre
infirmitate şi imperfecţiune nu înseamnă totdeauna nereuşită; exemplele din viaţă,
literatură, muzică, pictură sunt nenumărate. Între infirmitate şi boală există,
de asemenea, o relaţie complexă.
Democrit a
formulat cândva un aforism care pare misterios: „omul, în totalitate, este o
boală“. Misterul este realizat de înţelesul multiplu, care i se poate atribui
cuvântului „în totalitate“. Acesta poate să însemne: întreg, global, fără excepţie.
În comentariul acestui aforism, cel mai important element pare a fi semnul de
egalitate care se aşază între om şi boală. Acest semn de egalitate, ce
presupune că fiecare om poate fi bolnav, că boala este un dat al existenţei
umane, este un argument pentru universalitatea abordării medicale a omului. Se
mai poate face şi o altă operaţie, şi anume inversarea aforismului, care, dacă
este adevărat în forma sa iniţială, trebuie să fie la fel şi astfel: „boala, în
totalitate, este un om“. Comentat sub această formă, el devine: „în boală
trebuie privit omul“.
Personalitatea
medicului se modelează în aptitudini din cele mai diverse, poate chiar
contrarii. „Arta sunt eu, ştiinţa suntem noi“, a spus Claude Bernard. Înfruntăm
boala cu armele ştiinţelor; dar, singuri în faţa ei, apelăm în ultimă instanţă
la artă, înţelegând prin aceasta o îndemânare reuşită.
