Ştiinţa
se poate dovedi a fi cea mai importantă reuşită a omenirii, ca specie. Mulţumită
revoluţiei ştiinţifice care a început în secolul XVII, oamenii de astăzi se
bucură de comunicare instantanee, transport rapid, o dietă diversificată, bogată
în substanţe nutritive şi de prevenirea şi tratarea eficientă a unor boli
cândva fatale. În plus, în ştiinţă sunt puse speranţele omenirii de a face faţă
unor ameninţări existenţiale precum modificarea climei, agenţii patogeni
emergenţi, meteorii extratereştri şi creşterea demografică.
Însă
iniţiativa ştiinţifică este supusă presiunii exercitate atât de forţe externe,
cât şi interne. În prezent, comunitatea ştiinţifică trebuie să îşi utilizeze
aptitudinile pentru a se autocorecta – pe baza noilor informaţii, descoperiri,
experienţe şi idei (adică jaloanele permanente ale progresului ştiinţific) –
pentru a putea face faţă acestor ameninţări.
Un
obstacol major în calea progresului ştiinţific îl constituie lipsa tot mai acută
a finanţării cercetării – o tendinţă care a fost exacerbată de criza economică
mondială. Perspectivele de finanţare incerte nu numai că îi descurajează pe
oamenii de ştiinţă de la a urma direcţii de cercetare riscante sau lipsite de
îndrumare, care ar putea duce la descoperiri de o importanţă crucială, dar
îngreunează şi mai mult recrutarea celor mai apte şi mai sclipitoare minţi
pentru o carieră ştiinţifică, mai ales date fiind intensa pregătire şi
specializare presupuse de o astfel de carieră.
În
plus, diverşi lideri politici pun sub semnul întrebării principii stabilite ştiinţific
– cum ar fi schimbarea antropogenă a climei, evoluţia, beneficiile vaccinării –
fără nicio bază ştiinţifică. În cel mai bun caz, aceste expuneri urmăresc să
distragă atenţia de la problemele importante; în cel mai rău, dăunează
politicilor publice. Deşi aceste ameninţări se află în afara controlului direct
al oamenilor de ştiinţă, o mai bună comunicare cu liderii politici şi cu
publicul larg ar putea contribui la reducerea informării greşite şi la
consolidarea încrederii în ştiinţă.
Însă
credibilitatea domeniului este subminată şi din interior, de răspândirea tot
mai largă a conduitei ştiinţifice reprobabile – reflectată de numărul mare de
articole ştiinţifice retrase de editori – şi de dezechilibrul tot mai pregnant
în rândul forţei de muncă ştiinţifice, care beneficiază de stimulente
nemeritate. Deşi marea majoritate a oamenilor de ştiinţă aderă la cele mai
înalte standarde de integritate, nu pot fi ignorate efectele corozive asupra
credibilităţii ştiinţei pe care le exercită cercetările necinstite sau
nereproductibile.
Problemele
provin din structura bazată pe stimulente a domeniului – un sistem de tipul
„învingătorul ia totul“, în cadrul căruia granturile, premiile şi alte
recompense se acordă acelora care publică primii. Deşi această mentalitate
competitivă nu este necunoscută ştiinţei – Isaac Newton şi Gottfried Leibniz,
matematicieni ai secolului XVII, au petrecut mai bine de zece ani luptându-se
amarnic pentru meritul asupra descoperirii analizei matematice –, ea s-a
intensificat într-atât încât împiedică progresul.
Într-adevăr,
oamenii de ştiinţă de astăzi sunt angajaţi într-o cursă ultracompetitivă pentru
finanţare şi publicaţii prestigioase, cursă care a întrerupt legătura dintre
scopurile lor şi cele ale publicului pe care îl servesc. Anul trecut, de
exemplu, când C. Glenn Begley şi Lee Ellis au încercat să repete 53 de studii
preclinice asupra cancerului, considerate „de căpătâi“, au descoperit că
aproape 90% din rezultate nu puteau fi replicate. În vreme ce acei cercetători
care au publicat respectivele studii probabil că au beneficiat, de pe urma lor,
de finanţare şi recunoaştere sporite, pacienţii care au nevoie de noi
tratamente anticancer nu au avut nimic de câştigat.
În
plus, acest sistem de tipul „învingătorul ia totul“ nu ţine cont de faptul că
munca ştiinţifică este în cea mai mare parte efectuată de echipe de cercetare,
nu de persoane individuale. Drept rezultat, forţa de lucru ştiinţifică începe să
semene cu un sistem piramidal: necinstit, ineficient şi neconvingător.
Stimulentele
asociate cu sistemul „învingătorul ia totul“ încurajează trişarea – de la
practici dubioase şi erori etice, până la falsuri pur şi simplu. Acest lucru
ameninţă să creeze un cerc vicios, în care falsul şi cercetarea neglijentă sunt
recompensate, subminând atât procesul ştiinţific, cât şi credibilitatea acestuia.
Problemele
sunt evidente. Însă abordarea acestora necesită o strategie prudentă, care să
ia în considerare fragilitatea structurală a realităţii ştiinţifice, în care
oamenii de ştiinţă trebuie să ducă la bun sfârşit o pregătire de lungă durată,
regulile pot să sufoce oricând creativitatea, iar limitările finanţării pot
întârzia semnificativ progresul.
Din
cauza acestei fragilităţi, puţine ţări au putut implementa iniţiative ştiinţifice
realmente productive, deşi inovaţia ştiinţifică şi realizările tehnologice sunt
cruciale pentru productivitatea, dezvoltarea economică şi influenţa unei ţări.
Date fiind provocările inerente punerii bazelor şi menţinerii unui sector ştiinţific
sănătos, eforturile de reformare trebuie făcute cu prudenţă.
Totodată,
reformele trebuie să fie cuprinzătoare, abordând aspecte de natură metodologică,
culturală şi structurală. Reformele metodologice ar trebui să includă cerinţe
de pregătire revizuite, care să permită mai puţină specializare, alături de o
pregătire îmbunătăţită în domeniul probabilităţii şi statisticii. Cultura ştiinţifică
trebuie astfel regândită încât să se renunţe la vechile practici, cum ar fi
cele de stabilire a modului de atribuire a meritelor. Iar reformele structurale
destinate echilibrării forţei de lucru ştiinţifice şi stabilizării finanţării
sunt cruciale.
Unele
reforme ar trebui să fie destul de uşor de implementat. De exemplu, nu ar fi
greu să se obţină susţinere în sensul îmbunătăţirii educaţiei vizavi de
aspectele etice ale cercetării ştiinţifice. Însă alte reforme importante, cum
ar fi crearea de alternative la sistemul de stimulente „învingătorul ia totul“,
vor constitui o enormă provocare.
O
strategie de reformare eficientă ar trebui să se folosească de instrumentele ştiinţei
– mai exact, de colectarea şi analiza de date. Este nevoie de mai multe date
pentru a înţelege dezechilibrele forţei de muncă, sistemul de evaluare de către
colegi (peer review) şi modul în care economia iniţiativei ştiinţifice influenţează
comportamentul oamenilor de ştiinţă.
Ştiinţa
a fost studiată de sociologi, istorici şi filozofi, dar foarte rar de oamenii
de ştiinţă înşişi. Acum, dat fiind că stimulentele necuvenite le subminează
credibilitatea şi le îngreunează cercetarea, oamenii de ştiinţă trebuie să se
ocupe personal de problemă. Abordarea ştiinţifică a problemelor ştiinţei s-ar
putea dovedi a fi cea mai bună speranţă a oamenilor de ştiinţă de a recâştiga
încrederea publicului şi de a revigora căutarea de noi descoperiri.
© Project Syndicate,
2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Ferric
C. Fang
este profesor de medicină de laborator, microbiologie, medicină şi patobiologie
la University of Washington School of Medicine – Seattle.
Arturo
Casadevall
este profesor, şeful Catedrei de microbiologie şi imunologie şi directorul
Centrului de ştiinţe imunologice de la Albert Einstein College of Medicine –
New York. |
