Citatul
alăturat ar putea fi discutat în cel puţin câteva zeci de pagini: subiectul e
extrem de larg, a fost (şi este încă) dezbătut la diverse niveluri – social,
medical, politic – şi a rămas nerezolvat până în ziua de azi. Ideea că boala e
apanajul celui sărac nu e lipsită de dovezi convingătoare de-a lungul timpului.
Inutil a intra în amănunte privitor la legătura directă între nivelul economic şi
starea de sănătate. Sărăcia atrage după ea promiscuitate, lipsa unor elemente
esenţiale de prevenire a bolilor şi îl împiedică pe cel nevoiaş să se ocupe de
propria sa sănătate, să fie conştient de cauzele bolilor şi să încerce să le
prevină. Odată îmbolnăvit, individul lipsit de mijloace materiale va apela mult
mai greu şi mult mai târziu la acele instanţe medicale care ar putea să-i
rezolve problema. Această parte a frazei – care îi aparţine celebrului scriitor
iugoslav Ivo Andri´c (premiul Nobel
pentru literatură în 1961) – e simplu de înţeles şi explicat. Dar cum stăm
partea a doua, care vorbeşte de situaţia înstăritului în faţa bolii?
Accesul
la sănătate e asigurat individului aflat în posesia mijloacelor materiale
necesare pentru tratament. Cel înstărit trăieşte într-o atmosferă mult mai sănătoasă,
mai igienică decât a muritorului de rând. El cunoaşte mult mai bine preceptele
prevenirii bolilor, fie ele acute sau cronice, şi e mult mai bine informat în
legătură cu măsurile ce trebuie luate pentru a se feri de miasmele periculoase.
Şi atunci de unde vine pedeapsa de care aminteşte Andri´c? Greu de stabilit ce
se afla în mintea scriitorului aristocrat, diplomat de carieră (apropo, una
dintre capitalele în care a reprezentat Iugoslavia, ca ambasador, între cele
două războaie mondiale, a fost Bucureştiul!), atunci când a încercat să arunce
blestemul bolii şi asupra omului bogat, dar una dintre posibilităţi poate fi
cea care se referă la neputinţa individului, fie el bogat, în cazul unei boli
ce nu poate fi tratată. În faţa maladiei incurabile, toţi devenim egali, tineri
şi bătrâni, albi şi negri, inteligenţi şi săraci cu duhul, dar şi bogaţi sau săraci.
Banul
poate cumpăra o mulţime de lucruri, inclusiv sănătate, dar numai până la un
anumit punct. Practic, ne naştem la fel şi redevenim egali în preajma dispariţiei
din lumea în care am trăit. Dacă săracul poate privi deznodământul fatal ca un
fenomen natural, provenit din legile vieţii, din obligativitatea fiecăruia din
noi de a face loc altora pe acest pământ, omul înstărit se simte probabil oropsit,
chiar persecutat de soarta care i-a prescris o situaţie medicală fără ieşire,
al cărei tratament nu poate fi cumpărat cu tot aurul din lume. Senzaţia
omnipotentului în faţa neputinţei e cumplită, iar ironia sorţii nu poate fi
nicidecum primită cu înţelegere. Incurabilitatea e un adevărat cataclism, o
profanare a dreptului celui înstărit de a se folosi de tot ce posedă pentru a-şi
scăpa pielea şi a ieşi definitiv din impas.
A ne
opri însă la afirmaţiile de mai sus ar însemna a face treaba doar pe jumătate.
Pentru că, în ziua de azi, sănătatea e un subiect ce se cere abordat şi din
punctul de vedere al accesului universal – un deziderat care, pentru a fi
transformat în realitate, pretinde o înţelegere a realităţii şi o permanentă căutare
a căilor de rezolvare. Secretul e cunoscut de toţi. În lumea prezentului,
posibilităţile celui înstărit de a ajunge la remediul dorit sunt infinit mai
mari decât ale celui aflat în restrişte materială. De aceea, societatea modernă,
capitalistă sau social-democrată, încearcă să creeze pentru cel lipsit de
posibilităţi un cadru care să-i permită să se bucure de o îngrijire medicală la
un nivel terapeutic acceptabil, după toate preceptele moderne.
În
anii emigraţiei mele în Israel, în urmă cu aproape o jumătate de secol, ipocrizia
societăţii israeliene crease o concepţie după care, în faţa bolii de orice
natură, toţi cetăţenii sunt egali! Odată bolnav, calea de a-ţi rezolva problema
medicală era comună pentru orice individ. Medicul curant era acelaşi, spitalul
în care te internai era acelaşi, salonul de spital era comun tuturora, echipa
operatorie era aceeaşi şi aşa mai departe. Medicina particulară nu reprezenta
mai mult de 5% din totalul volumului de îngrijire şi tratament oferit
pacientului. Cu alte cuvinte, bogat fiind, aveai dreptul să-ţi alegi casa în
care locuieşti, pantofii pe care îi porţi şi locul în avionul care te ducea
spre Europa. Dar medicul? Pentru nimic în lume! Toţi erau egali nu numai în faţa
legii, ci (sau mai ales!) în faţa bolii.
Inutil a menţiona faptul că lucrurile s-au
schimbat radical şi în Israel în aceste zeci de ani. Astăzi, cetăţeanul
israelian lovit de boală se găseşte, ca orice individ aparţinând lumii libere,
în faţa a trei posibile soluţii, iar alegerea e în funcţie de situaţia sa
materială. Accesul la îngrijire medicală e asigurat prin lege pentru fiecare
individ, care e tratat după toate regulile progresului medical. Dar pentru cei
care doresc să-şi poată alege nu numai un spital mai modern, ci şi un medic mai
cunoscut, o asigurare medicală superioară le alocă acest drept. Societatea de
asigurare îţi pune apoi la dispoziţie o listă de medici, policlinici, spitale,
unde vei avea dreptul să fii primit şi tratat. Alegerea îţi aparţine. Cei
pentru care banul are doar o importanţă minoră pot ajunge la un medic
particular, în cabinetul acestuia, sau la un spital particular care oferă condiţii
hoteliere de primă clasă: e posibil şi e la îndemâna oricui doreşte să acopere
cheltuielile din propriul buzunar. În plus, şi în Israel, ca în multe alte ţări
ale lumii, există „turism medical“. Marile centre medicale sunt abordate de
pacienţi cu probleme medicale speciale, veniţi din toată lumea, în căutarea
celui mai bun specialist şi a instituţiei medicale care îi poate oferi acces
imediat la acea metodă terapeutică dovedită cea mai eficace sau la aparatura
cea mai modernă. Preţurile sunt exorbitante şi foarte puţini îşi pot permite
„luxul“ de a fi trataţi într-o ţară străină, în care accesul la medicină e
rezervat şi accesibil numai cetăţenilor autohtoni.
Prin
urmare, unde e pedeapsa de care vorbeşte Andri´c? Nu sunt filozof şi nu doresc
să discut acele aspecte psihologice legate de situaţia individului bogat în faţa
unei boli serioase. Voi aminti doar unul, o situaţie care nu se întâlneşte
numai în filme şi cărţi, cea în care pacientul posesor al unei averi
considerabile se loveşte de dorinţa celor apropiaţi, exprimată sub diverse
forme, una mai ascunsă decât cealaltă, de a-l vedea de partea cealaltă a
existenţei umane, şi asta pentru simplul motiv că prea mulţi sunt cei care se
pregătesc să aibă acces la bogăţia sa. În cariera mea de medic am întâlnit nu
puţine situaţii ca aceasta. Da, în acest caz, bogatul este „pedepsit“ pentru
însăşi averea sa, pentru „păcatul“ de a acumula bunuri şi a nu le împărţi cu toţi
cei care se consideră îndreptăţiţi să fie părtaşi la avuţie. Poate de aceea Ivo
Andri´c a enunţat în felul următor opinia sa despre caracterul uman: „Nu mi-e
frică de oameni, ci numai de comportamentul lor inuman“.
„Boala e blestemul săracului, dar şi pedeapsa
bogatului“.
(Ivo Andri´c – Travni˘cka hronika,
1945) |