Se împlinesc 50 de ani de la prima încercare de transplant hepatic la om, efectuată într-un spital american din Colorado. Thomas Starzl, chirurgul de atunci, are astăzi 87 de ani şi o carieră fabuloasă în spate. Într-un mesaj transmis Congresului internaţional al asociaţiei chirurgilor, gastroenterologilor şi oncologilor (IASGO), profesorul Starzl vorbeşte la superlativ despre un chirurg român. Vlad Mixich ne invită să aflăm despre cine este vorba.

"> Bărbatul de pe Marte şi transplantul hepatic în România - Viața Medicală

Bărbatul de pe Marte şi transplantul hepatic în România

de Vlad MIXICH - sept. 27 2013
Bărbatul de pe Marte şi transplantul hepatic în România

Se împlinesc 50 de ani de la prima încercare de transplant hepatic la om, efectuată într-un spital american din Colorado. Thomas Starzl, chirurgul de atunci, are astăzi 87 de ani şi o carieră fabuloasă în spate. Într-un mesaj transmis Congresului internaţional al asociaţiei chirurgilor, gastroenterologilor şi oncologilor (IASGO), profesorul Starzl vorbeşte la superlativ despre un chirurg român. Vlad Mixich ne invită să aflăm despre cine este vorba.

Bărbatul de pe Marte priveşte direct în camera de filmat. Pare mai tânăr decât cei 87 de ani pe care-i are. În buzunarul cămăşii sale albe stau înfipte două pixuri şi, în mână, ţine un dosar gros şi colorat. Vorbeşte despre un coleg chirurg. Despre un român. „Irinel, cred că ai făcut o treabă extraordinară cu acest minunat program de transplant. E aproape ca miracolul apariţiei unei oaze în deşert, după ce cineva e paraşutat de undeva de sus, poate de pe Marte. Rezultatele activităţii tale sunt printre cele mai luminoase din toată literatura medicală“. Chirurgul român e Irinel Popescu, iar bărbatul de pe Marte e Thomas Starzl, părintele transplantologiei moderne, cel mai citat autor ştiinţific în domeniul medical din lume. 

 

Cariera sa profesională depăşeşte orice limită a posibilităţilor terestre obişnuite. Acolo, pe Martele chirurgiei moderne, Starzl a reuşit să realizeze, în urmă cu 50 de ani, primul transplant de ficat din lume. La un moment dat, în drumul său a apărut un chirurg român. Irinel Popescu avea la rându-i să efectueze primul transplant de ficat din România. Aceasta este povestea miracolului realizat într-un spital american şi a paraşutării acestui miracol la Bucureşti.
Mirosul puternic de formol i-a rămas lipit de memorie ca oricărui student la medicină. La finalul anului întâi, Thomas Starzl, fiul unei asistente medicale şi a directorului unui ziar dintr-un orăşel american, trăia cu impresia că ştie puţine despre corpul uman, dar şi mai puţine despre spiritul omului. „Mama a fost prima persoană moartă dezbrăcată pe care am văzut-o. Poate că o tot vedeam pe ea de fiecare dată în sala de disecţii“, scrie Starzl în cartea sa autobiografică, „The Puzzle People“. Mama lui, Anna Laura Starzl, a murit în braţele lui Thomas pe când acesta avea doar 21 de ani. Patru ani mai târziu, student în anul 5, Starzl a cumpărat un cadavru numai pentru el: „Era o doamnă din India şi, seara târziu sau în weekend, i-am învăţat corpul cu drag, ca şi cum ar fi fost un prieten bătrân şi drag. A dispărut încet. Când nu a mai rămas nimic din ea, îmi lăsase deja moştenire o ştiinţă a anatomiei pe care aveam să o port întreaga viaţă. Oricine era, această doamnă a devenit pentru mine una dintre cele mai nobile fiinţe“.
Thomas Starzl a avut câţiva maeştri în timpul facultăţii, profesori care i-au remarcat potenţialul, uimitoarea memorie fotografică şi voinţa irezistibilă. Uşile laboratorului de cercetare i-au fost deschise de neuroanatomistul Horace Magoun, „cel care m-a învăţat adevăratul sens al cercetării. Să nu cunoşti răspunsul şi să doreşti să înţelegi imaginea conceptuală întreagă în loc să te laşi deturnat ajungând să înveţi tot mai mult despre tot mai puţin“. Dar experienţa cercetării în laboratorul lui Magoun l-a convins pe tânărul Starzl că vrea să devină chirurg practician. O dorinţă irepresibilă, cu atât mai mult cu cât îi fusese inspirată de mama lui, fostă asistentă medicală. Astfel că următorul maestru i-a fost neurochirurgul Loyal Davis, o personalitate a chirurgiei americane şi „cel care avea să devină o persoană din ce în ce mai importantă în viaţa mea, până la moartea sa, în 1982“. Fiica profesorului Davis avea să fie prima doamnă a Statelor Unite, sub numele de Nancy Reagan. În 1952, Thomas Starzl obţinea licenţa Facultăţii de Medicină din Chicago, devenind în acelaşi timp doctor în neurofiziologie. „Tata a participat la ceremoniile de absolvire. Fără să înţeleagă complet de ce, el credea mai mult decât mine că există în viaţa mea un scop mai mare. Aveam 26 de ani şi cuvântul transplant încă nu era în vocabularul meu zilnic. Dar sunt sigur că era în al său.“

PRIMUM NON NOCERE?

După terminarea studiilor, Starzl a ales să fie medic rezident, în ciuda opoziţiei profesorului Davis, la celebrul Johns Hopkins Hospital. Dar „oricât de silitor am fost, viaţa de la Chicago nu mă pregătise deloc pentru noua provocare“. Era subiectul (sau victima) unui program infernal: un rezident la Hopkins era de gardă 24 de ore din 24, în fiecare zi de-a lungul anului mai puţin săptămâna pe care putea să şi-o ia ca vacanţă. Salariul în primul an era zero, apoi doar simbolic, Starzl fiind plătit în ultimul an de rezidenţiat cu 36 dolari pe lună. Mâncarea era însă asigurată la cantina foarte bună a spitalului, iar rezidenţii dormeau (atunci când aveau timp) în dormitoarele din interiorul clădirii. „Pentru unii a fost un rai, pentru alţii un iad. Pentru mine a fost un purgatoriu“.
Spitalul Johns Hopkins este locul unde Starzl a asistat la prima eroare medicală în mijlocul unei intervenţii chirurgicale, care i-a fost fatală pacientului. „E imposibil de descris în cuvinte senzaţia de durere şi oroare care a cuprins spitalul atunci. Mi-am amintit admonestarea doctorului Davis primum non nocere (mai întâi, nu face rău). Gândul mi-a venit din nou de multe ori în perioada în care am început să folosim donatori vii pentru transplantul renal.“
Educaţia chirurgicală la Hopkins era însă de departe cea mai bună din ţară. Şi cea mai competitivă: din cei 18 rezidenţi care au început pregătirea, doar doi aveau să o şi termine la Hopkins. Thomas Starzl nu avea să se numere printre ei. După patru ani a ales să plece în Florida pentru un post plătit cu 300 de dolari pe lună. Căci tatăl său, care îl ajutase financiar în timpul rezidenţiatului, se îmbolnăvise destul de grav.
Jackson Memorial Hospital din Miami avea unul dintre cele mai aglomerate departamente de urgenţă din lume. Starzl s-a ocupat acolo de operaţii despre care citise doar în cărţi. „Teama de a fi acuzat de exagerare mă inhibă să estimez numărul de operaţii efectuate în cei doi ani petrecuţi acolo. Odată am estimat că au fost 2.000“. Tot Miami este locul unde Starzl a început să efectueze operaţii experimentale pe câini, într-un garaj, folosind materiale împrumutate sau „confiscate“ din spital. „Pacienţii“ erau îngrijiţi de Barbara, tânăra soţie a chirurgului. În această perioadă, Starzl a dezvoltat o metodă de hepatectomie totală la câini, care a devenit rapid un standard în cercetarea mondială a epocii.
Cu o experienţă profesională deja bogată, cu articole publicate în reviste importante, căsătorit cu o tânără de familie bună, Starzl ar fi avut la 32 de ani toate motivele să privească optimist spre viitor. Adevărul era însă „mai rău decât îşi putea oricine imagina. În ultimii şase ani îmi ascuţisem abilităţile chirurgicale. În acelaşi timp, adăposteam anxietăţi pe care nu am fost capabil să le discut deschis decât trei decenii mai târziu, după ce nu am mai operat. Aveam o frică intensă să nu eşuez cu acei pacienţi care-şi puseseră sănătatea şi viaţa în mâinile mele. Departe de a-mi fi uşurate de fiecare aptitudine chirurgicală nou câştigată sau de experienţă, anxietăţile se înrăutăţeau. Chiar şi pentru cele mai simple operaţii recapitulam manualele pentru a fi sigur că nu am uitat sau greşit ceva. Apoi, bolnav de nelinişte, mergeam în sală, fiindu-mi aproape imposibil să funcţionez până ce nu începea cazul“. Starzl a recunoscut spre bătrâneţe, în faţa prietenilor, că nu-i plăcea deloc să opereze. Oricât de incredibil ar suna, părintele transplantologiei moderne nu putea să-şi uite în niciun fel eşecurile intraoperatorii. La 32 de ani, chirurgul gândea aşa: „Distonanţa era că nu-mi plăcea să fac singurul lucru pentru care devenisem excepţional de calificat. Dar era prea târziu ca să mai schimb ceva“. Este poate explicaţia pentru inconstanţa din tinereţe a lui Starzl: specializat mai întâi în neurofiziologie, apoi cochetând cu fiziologia inimii, în continuare specializându-se în chirurgie toracică. Odată cu trecerea examenelor de specialitate, în 1958, stelele s-au ordonat însă şi pe cerul lui. A primit două burse consistente pentru a-şi dezvolta cercetările în domeniul transplantului hepatic experimental. 

EXPLOZIA

În urmă cu 50 de ani, la 1 martie 1963, Bennie Solis, un băieţel hispanic de trei ani, intra în sala de operaţie a unui spital din Denver, Colorado. Bennie suferea de atrezie biliară, boală pentru care în acel an nu exista niciun tratament. În sală îl aştepta Starzl, alături de echipa care urma să încerce efectuarea primului transplant hepatic din lume la om. Împreună efectuaseră deja mai multe transplanturi renale de succes şi peste două sute de transplanturi hepatice reuşite la câini. „Oricum, nimic din toate astea nu ne pregătise pentru enormitatea însărcinării noastre. A fost nevoie de câteva ore doar ca să facem incizia şi să intrăm în abdomen. Fiecare bucată de ţesut secţionată conţinea mici vene aflate sub presiunea mare provocată de o venă portă obstrucţionată de ficatul suferind. Ca situaţia să fie şi mai rea, sângele lui Bennie nu se coagula. Factorii necesari acestui proces erau abia detectabili“. Operaţia nu a putut fi finalizată înainte ca hemoragia să-i fie fatală lui Bennie. Autopsia ulterioară nu i-a fost cu nimic de ajutor echipei. Chirurgii au rămas în sala de operaţie pentru multe ore, aşezaţi în tăcere, sprijiniţi de ziduri, privind cu toţii în podea. „Nu a fost ultima dată când aveam să văd această scenă, atât în vise, cât şi în realitate. Nu am auzit pe nimeni dintre cei care au fost acolo să descrie ulterior acea operaţie ca fiind «cazul Solis» sau primul transplant hepatic la om. Dacă îl menţionau vreodată, era vorba întotdeauna doar despre Bennie“.
Alte patru transplanturi au fost efectuate în acele luni, pacienţii supravieţuind operaţiilor, dar nu pentru multă vreme. Una din marile complicaţii era cangrenarea unei porţiuni a ficatului transplantat, cealaltă funcţionând corect. Porţiunea moartă a ficatului era infectată cu bacterii intestinale care sunt în mod normal stopate de peretele intestinal, de rezistenţa ficatului indemn la atacurile lor şi de răspunsul imun al organismului. Doar că, odată ajunse în porţiunea defectă a ficatului transplantat, aceste bacterii erau libere să ajungă la plămâni, rinichi sau chiar la creier. A fost momentul în care operaţiile la om au fost oprite şi Starzl s-a reîntors în laboratorul de cercetare.
Dar pacienţii nu mureau din cauza transplantului hepatic. Ei sufereau oricum deja de o boală letală şi de aceea şi ajunseseră pe masa unei operaţii încă experimentale. Starzl continuă să primească şi astăzi scrisori de la părinţii sau rudele celor care au murit pe masa lui chirurgicală. „Întotdeauna încep prin a spune că ştiu că nu-mi mai amintesc numele lor. Apoi îmi mulţumesc pentru că am făcut un efort, în loc să le lăsăm copiii să moară, fără speranţă, într-o cameră de spital“, spune Starzl. „Cei care se opun încercărilor au susţinut întotdeauna că acestor copii li s-a negat dreptul la o moarte demnă. Părinţii lor cred că li s-a dat gloria de a lupta. Dar într-un singur aspect părinţii se înşală. Când spun că nu-mi amintesc numele lor“. De-a lungul următorului deceniu, Starzl avea să continue să efectueze peste 170 de transplanturi, cu o rată de supravieţuire între 30 şi 50%.
Lucrurile aveau să decoleze odată cu descoperirea ciclosporinei şi folosirea ei de Starzl, tot într-o zi de martie a anului 1981, pentru un transplant hepatic. Evoluţia a fost apoi rapidă. În 1981, Starzl avea să efectueze 26 de transplanturi hepatice, numărul dublându-se constant în fiecare din următorii cinci ani. Thomas Starzl părăsise spitalul din Denver pentru a reveni la Pittsburgh. Chirurgi din toată lumea au început să apară în clinica lui Starzl pentru a învăţa tehnica noului miracol al medicinii moderne. „Au apărut noii colegi dispuşi să investească până la trei ani din vieţile lor tinere pentru a învăţa secretele cumpărate şi plătite cu durerea generaţiilor precedente“, scria Starzl. „Erau ca fotbaliştii scumpi a căror prezenţă urma să fie nucleul noilor francize ale transplantului din Statele Unite şi din lume“.

 

 

Unul dintre aceşti „fotbalişti scumpi ai transplantului“, cel care a înfiinţat franciza transplantului în România, este Irinel Popescu. Cum a ajuns drumul chirurgului român să se intersecteze cu cel al lui Thomas Starzl, părintele transplantologiei moderne? Povestea sa e simplă, dar asemănătoare în câteva puncte, atât fericite, cât şi nefericite, cu cea a lui Thomas Starzl. O spune chiar Irinel Popescu.

BĂRBATUL DE PE MARTE RĂSPUNDEA ORICUI

„Eu am venit aici, în clinica de la Fundeni, în 1980, ca asistent stagiar. Profesorul Dan Setlacec era unul din cei care făceau chirurgie hepatică. Când am venit eu, eram în acea perioadă în care chirurgia hepatică majoră se făcea la o scară foarte redusă. Ciclosporina a fost introdusă în 1980 şi ea, ca imunosupresor major, a schimbat rezultatele chirurgiei de transplant hepatic. Până atunci, transplantul hepatic era considerat o metodă experimentală. Casele de asigurări nu-l plăteau: bolnavul trebuia să semneze şi o făcea pe riscul lui, pe răspunderea lui şi pe banii lui. Gastroenterologii nu aveau oficial niciun drept să trimită bolnavul la transplant. Dar, din 1983, pentru că transplantul hepatic devenea încet-încet o metodă acceptată, profesorul Setlacec ne-a îndemnat să ne canalizăm spre direcţia asta. Într-un fel, noi mergeam contra curentului autohton, pentru că România, în anii ’80, se ducea în jos cu o viteză uluitoare şi, în aceeaşi perioadă, transplantul hepatic exploda la nivel mondial.
În 1989, am reuşit cu ajutorul profesorului Setlacec să vedem primul transplant de ficat la Spitalul Charité din Berlinul de Est. Trei săptămâni am stat acolo şi, în această perioadă, s-a făcut un transplant hepatic. Cam acesta era ritmul: 15, poate maximum 20 de transplanturi pe an. Dar era singura ţară din lagărul socialist unde se făcea transplant hepatic. Eu stăteam într-un soi de nişă şi, evident, aveam tendinţa să mă apropii cam mult. La un moment dat, anestezista a venit la mine şi, un pic arogantă, a încercat cumva chiar să ne dea afară din sală. Şi atunci, asistentul profesorului s-a enervat şi a exclamat: «Nein. Sie sind Gaste». Eram oaspeţii lui şi am rămas până la sfârşit în sală. A fost o operaţie spectaculoasă, care a durat 10–11 ore, dar cu o mortalitate pe undeva între 20 şi 30%. Pacientul din prima operaţie pe care am văzut-o a murit a patra zi postoperator. Citisem despre acea tehnică de mii de ori, dar ştiţi povestea în care Profesorul, în timp ce opera, îşi întreabă asistentul: «Ei, şi cum ţi se pare operaţia asta?». Şi asistentul răspunde: «Domnule, dacă mă uit la dumneavoastră mi se pare foarte simplă». Eu eram un puşti pe atunci şi mă uitam la ei ca la Dumnezeu.
Începând din ’86–’87 am început să lucrăm în laboratorul de chirurgie experimentală. Atunci mi-am zis: domnule, trebuie să facem şi noi la un moment dat asta. Nu ştiam exact când, dar ideea a rămas o constantă. Am continuat să lucrez experimental pe câini dar, după 1989, s-a supărat pe noi o contesă din Italia, o mare admiratoare de animale. I-am promis că nu vom mai face pe câini şi am început să folosim porci, şobolani. Oricum, repertoriul operator al acestei clinici era deja foarte larg. Transplantul de ficat a fost practic singurul lucru pe care eu l-am adăugat.
Dar în condiţiile din România comunistă, această dorinţă nu era realistă. Partea tragică este că, atunci când m-am întors din Statele Unite, în decembrie 1994, spitalul arăta chiar mai rău decât atunci când plecasem. Am găsit atunci jumătate din spital transformat într-un şantier, plină de praf şi de ciment. În jumătatea cealaltă, două foste saloane fuseseră transformate în săli de operaţie. O reanimare avea cearceafuri în loc de uşi, pentru că uşi nu existau. Era un spectacol al groazei.
În primăvara lui ’90 am fost în Franţa, la clinica condusă de Henri Bismuth, apoi alte câteva luni tot în Franţa. Nu a fost uşor să ne accepte, dar cu recomandarea profesorului Setlacec până la urmă s-a rezolvat. Profesorul Bismuth nu e chiar un personaj confortabil. La el nu mergeai doar aşa, să observi. Este unul din primii zece chirurgi hepatici ai lumii, unul dintre pionierii transplantului hepatic. Spitalul în care lucra era găzduit de o clădire neimpresionantă: era Transplant hepatic la Institutul Fundeniun spital pavilionar şi dormeam chiar în incinta lui, acolo unde aveau un maison de retraite, ceva ca în «Marile speranţe». Groaznic. Poate şi de aceea nu am simţit vreodată că venim dintr-o lume inferioară. În plus, îl consideram pe profesorul Setlacec o mare figură a chirurgiei.
După revenirea din Franţa, i-am scris lui Thomas Starzl. Interesant e că astfel de oameni mari răspund oricui. Dacă le scrie un rezident sau portarul din curte, ei răspund întotdeauna foarte politicos. Şi mie mi-a răspuns: mi-a spus că pot să merg acolo, dar că nu are mijloace de susţinere financiară.

CU TEAMA ÎN DINŢI

Am primit de la un medic francez, de la Médecins sans Frontières, 400 de dolari. Pe atunci era o sumă uriaşă. Astfel că, în 1991, am ajuns prima oară în Statele Unite: două luni de vară în care am obţinut o bursă de şase luni, începând din ianuarie 1992. Aveam în total 1.000 de dolari la mine. M-am plasat în Long Island la o familie de români, înainte să ajung la Pittsburgh, şi am sunat de acolo. Ei mi-au spus că mi-au făcut rezervare la un hotel: costa 1.000 de dolari pentru două săptămâni. Mi-a fost jenă să le spun ceva şi m-am dus la faţa locului, unde am găsit nişte cămine studenţeşti cu 20 de dolari camera, apoi m-am cazat într-un colegiu, chiar lângă spital, pentru 15 dolari. Marele meu noroc a fost că l-am întâlnit pe Andrei Stieber, care era plecat din România. Mama lui a fost prima crainică a Televiziunii Române, iar tatăl fusese conferenţiar la Stomatologie. Andrei era unul dintre chirurgii bine poziţionaţi la Pittsburgh şi m-a ajutat enorm. Mă lua tot timpul cu el în operaţii, mă promova.

Decesele şi complicaţiile de la început erau după sângerarea din timpul hepatectomiei care, din cauza tulburărilor de coagulare ale ciroticului, din cauza hipertensiunii portale şi, uneori, din cauza aderenţelor din jurul ficatului, erau câteodată o adevărată catastrofă. Prima operaţie la care am asistat la Pittsburgh, în 1991, a durat aproape două zile. Am intrat în sală marţi şi am ieşit joi. Între timp mai ieşea câte unul dintre noi şi mai fura un pui de somn pe canapea.
După cele şase luni de bursă am căutat o alta şi am găsit-o la Mount Sinai, în New York. Ei bine, Mount Sinai era şi este un superspital, iar programul era mai bun decât cel de la Pittsburgh. Când am ajuns eu acolo se făceau deja 300 de transplanturi pe an. Pentru mine aceea a fost practic perioada de pregătire cea mai intensă. Eram membru al echipei, făceam prelevările, la un moment dat ajunsesem cel mai experimentat de pe coasta de est, intram şi la primitor. Am făcut şi cercetare, un an de zile am tăiat ficat de şobolani până mă săturasem. Aceea a fost o perioadă decisivă pentru mine ca şi chirurg. După acel stagiu puteam spune că ştiu să fac acea operaţie de la un capăt la celălalt.
Operaţia de transplant hepatic e formată dintr-o succesiune de manevre mai complexe, dar în acelaşi timp e chirurgie obişnuită. Elementul nou pentru mine a fost chirurgia vasculară. În România nu făcusem chirurgie vasculară pentru că, în timpul rezidenţiatului – asta se întâmplă şi acum – dacă cineva e asistent undeva, acolo va sta. Nu face toate rotaţiile şi cel de la chirurgie vasculară îi dă hârtiuţa că a trecut şi pe acolo. Aşa a trebuit să învăţ chirurgia vasculară din mers. Nici prelevarea nu e uşoară pentru că, la un moment dat, atunci când începe perfuzia cu soluţie rece ai acolo o baltă de lichid şi gheaţă din care trebuie să scoţi ficatul. Dar fără să lezezi artera, fără să lezezi vena portă, parenchimul hepatic. Nu e o operaţie simplă. Apoi nici hepatectomia în sine nu e floare la ureche. Mie mi-a fost greu să depăşesc o anumită senzaţie. După ce scoţi ficatul nu mai rămâne acolo nimic: e o fosă hepatică goală în care dacă nu pui ceva la loc, şi nu oricum, ci repede, acel pacient este un om mort. În maximum o oră şi jumătate trebuie să... că altfel s-a terminat. Nu mi-a fost uşor să depăşesc, psihologic vorbind, sentimentul ăsta. Dar am strâns din dinţi şi mi-am învins teama.
Thomas Starzl era un tip foarte dur şi care te complexa în operaţie. Mi-a povestit Andrei Stieber, care l-a mai prins lucrând, spre deosebire de mine. Un an şi jumătate Andrei nu a fost în stare să facă nimic în operaţie pentru că Starzl îl inhiba cu criticile lui. Până ce, într-o noapte, Andrei era obosit şi s-a enervat. I-a reproşat lui Starzl o critică pe care el o considerase nedreaptă. Şi din acea noapte a început să fie diferit, a prins curaj şi a devenit stăpân pe sine.

MIRACOLUL PARAŞUTAT ÎN ROMÂNIA

   În România, primul transplant l-am făcut în 1997. Pacientul era un doctor din Brăila cu o ciroză pe hepatită C terminală, într-o situaţie critică. Condiţiile anestezice erau mai dificile, a făcut o sângerare capilară, la un moment dat a făcut hipotermie şi, cum nu erau sisteme de încălzire, a doua zi postoperator s-a prăpădit. Din 1997 până în 2000 am mai făcut trei operaţii. La următoarea operaţie ficatul n-a funcţionat, era un ficat steatotic. A treia operaţie a fost tehnic un succes. Pacientul s-a trezit, era fericit, era ok. Chiar era un om care merita să trăiască. Dar după o săptămână a făcut un accident vascular cerebral hemoragic şi a devenit mort cerebral. A murit cu un ficat perfect. A patra operaţie a fost la un tânăr inginer. O operaţie foarte grea, cu nişte probleme tehnice la un pacient la care nu s-a putut realiza o operaţie perfectă. Pe atunci practicam anastomoza cavo-cavă lateral şi, uneori, când e ficatul  mare apasă el însuşi pe cavă şi atunci outflow-ul e mai prost şi asta e o cauză majoră de eşec.
În vara lui 1999 am ajuns secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Atunci am mai îmbunătăţit dotările. Am avut şi un pic de, să zic aşa, aplomb. Profesorul Proca, care a făcut primul transplant renal din România, spunea aşa: până ce nu am ajuns într-o poziţie socială importantă – care era cea de ministru al sănătăţii – şi până nu am dat ordinele necesare, nu a fost posibil să-mi văd îndeplinit visul care, între timp, începuse să se transforme în coşmar. Douăzeci de ani mai târziu, trebuie să recunosc că funcţia în care am fost m-a ajutat să pot realiza primul transplant hepatic la noi. Apoi, pe când eram în Parlament, deci între 2004 şi 2008, am înfiinţat Agenţia Naţională de Transplant, fără de care nu se putea face nimic. Dacă nu era această structură organizată şi Victor Zotta care să ocoordoneze, nici astăzi n-am fi avut donatori. În cele 10 luni petrecute la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate am înfiinţat programul de profilaxie a hepatitei B posttransplant. Nu neg: de fiecare dată am căutat puncte de sprijin pe care să construiesc un program real. Nu e nimic aici de pe Lună sau de pe Marte.
Eram la o şedinţă de guvern şi un secretar de stat de la sport mi-a spus că are un vecin cu ciroză. Era în 2000 şi omul nu avea posibilităţi să se opereze afară. I-am spus să mi-l aducă să-l văd chiar după şedinţă. În timpul ăsta m-a sunat Zotta şi mi-a spus că are un donator. M-am întâlnit cu nea Jean Penea, aşa îl cheamă, şi i-am spus brusc că am un ficat şi dacă e de acord să facă un transplant îl transplantăm. Omul ştia ce are şi i-am spus că mai făcusem patru operaţii până atunci şi că niciunul nu a supravieţuit. Şi m-a întrebat cât timp de gândire îi dau. I-am spus că două ore, dar m-a chemat mult mai repede şi mi-a zis aşa: «Domnule profesor, în cursul îndelungatei mele suferinţe am învăţat foarte bine să zic un singur lucru: am învăţat să spun Nu. Ei bine, de data asta spun Da». Şi-a făcut testamentul, a chemat un preot, s-a împărtăşit şi am intrat în operaţie. Eram după cele patru operaţii, motiv pentru care l-am sunat pe Domenico Forti de la Milano să vină şi el. Nu a putut el, dar a trimis un asistent ca rezervă. Am făcut jumătate-jumătate operaţia, s-a implantat ficatul şi, când a declampat, a început o sângerare dramatică cum nu s-a întâmplat niciodată pentru că toată anastomoza cavă s-a desfăcut. Nici până astăzi nu ştiu de ce. A trebuit să scoatem ficatul din nou şi să-l spălăm şi să-l punem la loc. Operaţia s-a terminat cu bine. Domnul Penea a avut o evoluţie iniţial bunicică, fără probleme majore. În a 14-a zi eu trebuia să plec la New York, dar mi-am anulat plecarea. A doua zi, pe la 11, când trebuia să fiu în drum spre New York, mă sună de la spital: Penea are peritonită. M-am dus acolo în mare viteză: se desfăcuse anastomoza biliară. Am reparat-o şi astăzi domnul Penea locuieşte în Filipine, că acolo i-a plăcut lui cel mai mult.
Eu n-am vrut să fac Medicină. Voiam să fiu jurnalist, dar mama a insistat şi opinia familiei a contat mai mult. Recunosc că, înainte de-a ajunge faţă în faţă cu cadavrul, aveam o anume teamă. Dar în momentul când apărea provocarea profesională şi profesorul îmi spunea «ce e nervul acela, disecă asta şi descoperă artera cutare», uitam de orice reţinere. Asta s-a păstrat şi astăzi: chiar dacă toate leziunile sunt grave, eu sunt acolo să-i scot tumora, să repar şi intervine obsesia profesională. Atunci uit de gravitatea situaţiei, de dramatismul ei şi emoţiile dispar.
În timpul operaţiei mă gândesc foarte puţin la Dumnezeu. Ar fi o abordare greşită să mă gândesc pentru că înseamnă că aştepţi ca cineva de sus să facă în locul tău ceea ce ar trebui să faci tu. Vorba aceea: eu l-am operat, Dumnezeu l-a vindecat. Dacă eşti singur sau ai senzaţia că eşti singur, atunci apare un pic de angoasă. Dar dacă ai o echipă beton, atunci confortul este mult mai mare. Astăzi, echipele sunt formate şi în România, are cine să facă prelevările, ştiu să facă şi operaţiile. Am ajuns în situaţia profesorului din faimosul banc care, întrebat cine-i face treaba atunci când este plecat, răspunde că aceiaşi care i-o fac şi când e aici.“

 *Informaţiile din acest articol se bazează pe autobiografia lui Th. E. Starzl, „The Puzzle People“, şi pe interviul acordat de prof. dr. Irinel Popescu.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe