Bărbatul de pe Marte priveşte direct în camera de filmat.
Pare mai tânăr decât cei 87 de ani pe care-i are. În buzunarul cămăşii sale
albe stau înfipte două pixuri şi, în mână, ţine un dosar gros şi colorat. Vorbeşte
despre un coleg chirurg. Despre un român. „Irinel, cred că ai făcut o treabă
extraordinară cu acest minunat program de transplant. E aproape ca miracolul
apariţiei unei oaze în deşert, după ce cineva e paraşutat de undeva de sus,
poate de pe Marte. Rezultatele activităţii tale sunt printre cele mai luminoase
din toată literatura medicală“. Chirurgul român e Irinel Popescu, iar bărbatul
de pe Marte e Thomas Starzl, părintele transplantologiei moderne, cel mai citat
autor ştiinţific în domeniul medical din lume.
Cariera
sa profesională depăşeşte orice limită a posibilităţilor terestre obişnuite.
Acolo, pe Martele chirurgiei moderne, Starzl a reuşit să realizeze, în urmă cu
50 de ani, primul transplant de ficat din lume. La un moment dat, în drumul său
a apărut un chirurg român. Irinel Popescu avea la rându-i să efectueze primul
transplant de ficat din România. Aceasta este povestea miracolului realizat într-un
spital american şi a paraşutării acestui miracol la Bucureşti.
Mirosul
puternic de formol i-a rămas lipit de memorie ca oricărui student la medicină.
La finalul anului întâi, Thomas Starzl, fiul unei asistente medicale şi a
directorului unui ziar dintr-un orăşel american, trăia cu impresia că ştie puţine
despre corpul uman, dar şi mai puţine despre spiritul omului. „Mama a fost
prima persoană moartă dezbrăcată pe care am văzut-o. Poate că o tot vedeam pe
ea de fiecare dată în sala de disecţii“, scrie Starzl în cartea sa
autobiografică, „The Puzzle People“. Mama lui, Anna Laura Starzl, a murit în
braţele lui Thomas pe când acesta avea doar 21 de ani. Patru ani mai târziu,
student în anul 5, Starzl a cumpărat un cadavru numai pentru el: „Era o doamnă
din India şi, seara târziu sau în weekend, i-am învăţat corpul cu drag, ca şi
cum ar fi fost un prieten bătrân şi drag. A dispărut încet. Când nu a mai rămas
nimic din ea, îmi lăsase deja moştenire o ştiinţă a anatomiei pe care aveam să
o port întreaga viaţă. Oricine era, această doamnă a devenit pentru mine una
dintre cele mai nobile fiinţe“.
Thomas
Starzl a avut câţiva maeştri în timpul facultăţii, profesori care i-au remarcat
potenţialul, uimitoarea memorie fotografică şi voinţa irezistibilă. Uşile
laboratorului de cercetare i-au fost deschise de neuroanatomistul Horace
Magoun, „cel care m-a învăţat adevăratul sens al cercetării. Să nu cunoşti răspunsul
şi să doreşti să înţelegi imaginea conceptuală întreagă în loc să te laşi
deturnat ajungând să înveţi tot mai mult despre tot mai puţin“. Dar experienţa
cercetării în laboratorul lui Magoun l-a convins pe tânărul Starzl că vrea să
devină chirurg practician. O dorinţă irepresibilă, cu atât mai mult cu cât îi fusese
inspirată de mama lui, fostă asistentă medicală. Astfel că următorul maestru
i-a fost neurochirurgul Loyal Davis, o personalitate a chirurgiei americane şi
„cel care avea să devină o persoană din ce în ce mai importantă în viaţa mea, până
la moartea sa, în 1982“. Fiica profesorului Davis avea să fie prima doamnă a
Statelor Unite, sub numele de Nancy Reagan. În 1952, Thomas Starzl obţinea
licenţa Facultăţii de Medicină din Chicago, devenind în acelaşi timp doctor în
neurofiziologie. „Tata a participat la ceremoniile de absolvire. Fără să înţeleagă
complet de ce, el credea mai mult decât mine că există în viaţa mea un scop mai
mare. Aveam 26 de ani şi cuvântul transplant încă nu era în vocabularul meu
zilnic. Dar sunt sigur că era în al său.“
PRIMUM NON NOCERE?
După
terminarea studiilor, Starzl a ales să fie medic rezident, în ciuda opoziţiei
profesorului Davis, la celebrul Johns Hopkins Hospital. Dar „oricât de silitor
am fost, viaţa de la Chicago nu mă pregătise deloc pentru noua provocare“. Era
subiectul (sau victima) unui program infernal: un rezident la Hopkins era de
gardă 24 de ore din 24, în fiecare zi de-a lungul anului mai puţin săptămâna pe
care putea să şi-o ia ca vacanţă. Salariul în primul an era zero, apoi doar
simbolic, Starzl fiind plătit în ultimul an de rezidenţiat cu 36 dolari pe lună.
Mâncarea era însă asigurată la cantina foarte bună a spitalului, iar rezidenţii
dormeau (atunci când aveau timp) în dormitoarele din interiorul clădirii.
„Pentru unii a fost un rai, pentru alţii un iad. Pentru mine a fost un
purgatoriu“.
Spitalul
Johns Hopkins este locul unde Starzl a asistat la prima eroare medicală în
mijlocul unei intervenţii chirurgicale, care i-a fost fatală pacientului. „E
imposibil de descris în cuvinte senzaţia de durere şi oroare care a cuprins
spitalul atunci. Mi-am amintit admonestarea doctorului Davis primum non nocere (mai întâi, nu face rău).
Gândul mi-a venit din nou de multe ori în perioada în care am început să
folosim donatori vii pentru transplantul renal.“
Educaţia
chirurgicală la Hopkins era însă de departe cea mai bună din ţară. Şi cea mai
competitivă: din cei 18 rezidenţi care au început pregătirea, doar doi aveau să
o şi termine la Hopkins. Thomas Starzl nu avea să se numere printre ei. După
patru ani a ales să plece în Florida pentru un post plătit cu 300 de dolari pe
lună. Căci tatăl său, care îl ajutase financiar în timpul rezidenţiatului, se îmbolnăvise
destul de grav.
Jackson
Memorial Hospital din Miami avea unul dintre cele mai aglomerate departamente
de urgenţă din lume. Starzl s-a ocupat acolo de operaţii despre care citise
doar în cărţi. „Teama de a fi acuzat de exagerare mă inhibă să estimez numărul
de operaţii efectuate în cei doi ani petrecuţi acolo. Odată am estimat că au
fost 2.000“. Tot Miami este locul unde Starzl a început să efectueze operaţii
experimentale pe câini, într-un garaj, folosind materiale împrumutate sau
„confiscate“ din spital. „Pacienţii“ erau îngrijiţi de Barbara, tânăra soţie a
chirurgului. În această perioadă, Starzl a dezvoltat o metodă de hepatectomie
totală la câini, care a devenit rapid un standard în cercetarea mondială a
epocii.
Cu
o experienţă profesională deja bogată, cu articole publicate în reviste
importante, căsătorit cu o tânără de familie bună, Starzl ar fi avut la 32 de ani
toate motivele să privească optimist spre viitor. Adevărul era însă „mai rău
decât îşi putea oricine imagina. În ultimii şase ani îmi ascuţisem abilităţile
chirurgicale. În acelaşi timp, adăposteam anxietăţi pe care nu am fost capabil
să le discut deschis decât trei decenii mai târziu, după ce nu am mai operat.
Aveam o frică intensă să nu eşuez cu acei pacienţi care-şi puseseră sănătatea şi
viaţa în mâinile mele. Departe de a-mi fi uşurate de fiecare aptitudine
chirurgicală nou câştigată sau de experienţă, anxietăţile se înrăutăţeau. Chiar
şi pentru cele mai simple operaţii recapitulam manualele pentru a fi sigur că
nu am uitat sau greşit ceva. Apoi, bolnav de nelinişte, mergeam în sală,
fiindu-mi aproape imposibil să funcţionez până ce nu începea cazul“. Starzl a
recunoscut spre bătrâneţe, în faţa prietenilor, că nu-i plăcea deloc să
opereze. Oricât de incredibil ar suna, părintele transplantologiei moderne nu
putea să-şi uite în niciun fel eşecurile intraoperatorii. La 32 de ani,
chirurgul gândea aşa: „Distonanţa era că nu-mi plăcea să fac singurul lucru
pentru care devenisem excepţional de calificat. Dar era prea târziu ca să mai
schimb ceva“. Este poate explicaţia pentru inconstanţa din tinereţe a lui
Starzl: specializat mai întâi în neurofiziologie, apoi cochetând cu fiziologia
inimii, în continuare specializându-se în chirurgie toracică. Odată cu trecerea
examenelor de specialitate, în 1958, stelele s-au ordonat însă şi pe cerul lui.
A primit două burse consistente pentru a-şi dezvolta cercetările în domeniul
transplantului hepatic experimental.
EXPLOZIA
În
urmă cu 50 de ani, la 1 martie 1963, Bennie Solis, un băieţel hispanic de trei
ani, intra în sala de operaţie a unui spital din Denver, Colorado. Bennie
suferea de atrezie biliară, boală pentru care în acel an nu exista niciun
tratament. În sală îl aştepta Starzl, alături de echipa care urma să încerce
efectuarea primului transplant hepatic din lume la om. Împreună efectuaseră
deja mai multe transplanturi renale de succes şi peste două sute de transplanturi
hepatice reuşite la câini. „Oricum, nimic din toate astea nu ne pregătise
pentru enormitatea însărcinării noastre. A fost nevoie de câteva ore doar ca să
facem incizia şi să intrăm în abdomen. Fiecare bucată de ţesut secţionată conţinea
mici vene aflate sub presiunea mare provocată de o venă portă obstrucţionată de
ficatul suferind. Ca situaţia să fie şi mai rea, sângele lui Bennie nu se
coagula. Factorii necesari acestui proces erau abia detectabili“. Operaţia nu a
putut fi finalizată înainte ca hemoragia să-i fie fatală lui Bennie. Autopsia
ulterioară nu i-a fost cu nimic de ajutor echipei. Chirurgii au rămas în sala
de operaţie pentru multe ore, aşezaţi în tăcere, sprijiniţi de ziduri, privind
cu toţii în podea. „Nu a fost ultima dată când aveam să văd această scenă, atât
în vise, cât şi în realitate. Nu am auzit pe nimeni dintre cei care au fost
acolo să descrie ulterior acea operaţie ca fiind «cazul Solis» sau primul
transplant hepatic la om. Dacă îl menţionau vreodată, era vorba întotdeauna doar
despre Bennie“.
Alte
patru transplanturi au fost efectuate în acele luni, pacienţii supravieţuind
operaţiilor, dar nu pentru multă vreme. Una din marile complicaţii era
cangrenarea unei porţiuni a ficatului transplantat, cealaltă funcţionând
corect. Porţiunea moartă a ficatului era infectată cu bacterii intestinale care
sunt în mod normal stopate de peretele intestinal, de rezistenţa ficatului
indemn la atacurile lor şi de răspunsul imun al organismului. Doar că, odată
ajunse în porţiunea defectă a ficatului transplantat, aceste bacterii erau
libere să ajungă la plămâni, rinichi sau chiar la creier. A fost momentul în
care operaţiile la om au fost oprite şi Starzl s-a reîntors în laboratorul de
cercetare.
Dar
pacienţii nu mureau din cauza transplantului hepatic. Ei sufereau oricum deja
de o boală letală şi de aceea şi ajunseseră pe masa unei operaţii încă
experimentale. Starzl continuă să primească şi astăzi scrisori de la părinţii
sau rudele celor care au murit pe masa lui chirurgicală. „Întotdeauna încep
prin a spune că ştiu că nu-mi mai amintesc numele lor. Apoi îmi mulţumesc
pentru că am făcut un efort, în loc să le lăsăm copiii să moară, fără speranţă,
într-o cameră de spital“, spune Starzl. „Cei care se opun încercărilor au susţinut
întotdeauna că acestor copii li s-a negat dreptul la o moarte demnă. Părinţii
lor cred că li s-a dat gloria de a lupta. Dar într-un singur aspect părinţii se
înşală. Când spun că nu-mi amintesc numele lor“. De-a lungul următorului
deceniu, Starzl avea să continue să efectueze peste 170 de transplanturi, cu o
rată de supravieţuire între 30 şi 50%.
Lucrurile
aveau să decoleze odată cu descoperirea ciclosporinei şi folosirea ei de
Starzl, tot într-o zi de martie a anului 1981, pentru un transplant hepatic.
Evoluţia a fost apoi rapidă. În 1981, Starzl avea să efectueze 26 de
transplanturi hepatice, numărul dublându-se constant în fiecare din următorii
cinci ani. Thomas Starzl părăsise spitalul din Denver pentru a reveni la
Pittsburgh. Chirurgi din toată lumea au început să apară în clinica lui Starzl
pentru a învăţa tehnica noului miracol al medicinii moderne. „Au apărut noii
colegi dispuşi să investească până la trei ani din vieţile lor tinere pentru a învăţa
secretele cumpărate şi plătite cu durerea generaţiilor precedente“, scria
Starzl. „Erau ca fotbaliştii scumpi a căror prezenţă urma să fie nucleul noilor
francize ale transplantului din Statele Unite şi din lume“.
Unul dintre aceşti
„fotbalişti scumpi ai transplantului“, cel care a înfiinţat franciza
transplantului în România, este Irinel Popescu. Cum a ajuns drumul chirurgului
român să se intersecteze cu cel al lui Thomas Starzl, părintele
transplantologiei moderne? Povestea sa e simplă, dar asemănătoare în câteva
puncte, atât fericite, cât şi nefericite, cu cea a lui Thomas Starzl. O spune
chiar Irinel Popescu.
BĂRBATUL DE PE MARTE RĂSPUNDEA ORICUI
„Eu
am venit aici, în clinica de la Fundeni, în 1980, ca asistent stagiar.
Profesorul Dan Setlacec era unul din cei care făceau chirurgie hepatică. Când
am venit eu, eram în acea perioadă în care chirurgia hepatică majoră se făcea
la o scară foarte redusă. Ciclosporina a fost introdusă în 1980 şi ea, ca
imunosupresor major, a schimbat rezultatele chirurgiei de transplant hepatic. Până
atunci, transplantul hepatic era considerat o metodă experimentală. Casele de asigurări nu-l plăteau: bolnavul trebuia
să semneze şi o făcea pe riscul lui, pe răspunderea lui şi pe banii lui.
Gastroenterologii nu aveau oficial niciun drept să trimită bolnavul la
transplant. Dar, din 1983, pentru că transplantul hepatic devenea încet-încet o
metodă acceptată, profesorul Setlacec ne-a îndemnat să ne canalizăm spre direcţia
asta. Într-un fel, noi mergeam contra curentului autohton, pentru că România, în
anii ’80, se ducea în jos cu o viteză uluitoare şi, în aceeaşi perioadă,
transplantul hepatic exploda la nivel mondial.
În
1989, am reuşit cu ajutorul profesorului Setlacec să vedem primul transplant de
ficat la Spitalul Charité din Berlinul de Est. Trei săptămâni am stat acolo şi,
în această perioadă, s-a făcut un transplant hepatic. Cam acesta era ritmul:
15, poate maximum 20 de transplanturi pe an. Dar era singura ţară din lagărul
socialist unde se făcea transplant hepatic. Eu stăteam într-un soi de nişă şi,
evident, aveam tendinţa să mă apropii cam mult. La un moment dat, anestezista a
venit la mine şi, un pic arogantă, a încercat cumva chiar să ne dea afară din
sală. Şi atunci, asistentul profesorului s-a enervat şi a exclamat: «Nein. Sie
sind Gaste». Eram oaspeţii lui şi am rămas până la sfârşit în sală. A fost o
operaţie spectaculoasă, care a durat 10–11 ore, dar cu o mortalitate pe undeva între
20 şi 30%. Pacientul din prima operaţie pe care am văzut-o a murit a patra zi
postoperator. Citisem despre acea tehnică de mii de ori, dar ştiţi povestea în
care Profesorul, în timp ce opera, îşi întreabă asistentul: «Ei, şi cum ţi se
pare operaţia asta?». Şi asistentul răspunde: «Domnule, dacă mă uit la
dumneavoastră mi se pare foarte simplă». Eu eram un puşti pe atunci şi mă uitam
la ei ca la Dumnezeu.
Începând
din ’86–’87 am început să lucrăm în laboratorul de chirurgie experimentală.
Atunci mi-am zis: domnule, trebuie să facem şi noi la un moment dat asta. Nu ştiam
exact când, dar ideea a rămas o constantă. Am continuat să lucrez experimental
pe câini dar, după 1989, s-a supărat pe noi o contesă din Italia, o mare
admiratoare de animale. I-am promis că nu vom mai face pe câini şi am început să
folosim porci, şobolani. Oricum, repertoriul operator al acestei clinici era
deja foarte larg. Transplantul de ficat a fost practic singurul lucru pe care
eu l-am adăugat.
Dar
în condiţiile din România comunistă, această dorinţă nu era realistă. Partea
tragică este că, atunci când m-am întors din Statele Unite, în decembrie 1994,
spitalul arăta chiar mai rău decât atunci când plecasem. Am găsit atunci jumătate
din spital transformat într-un şantier, plină de praf şi de ciment. În jumătatea
cealaltă, două foste saloane fuseseră transformate în săli de operaţie. O
reanimare avea cearceafuri în loc de uşi, pentru că uşi nu existau. Era un
spectacol al groazei.
În
primăvara lui ’90 am fost în Franţa, la clinica condusă de Henri Bismuth, apoi
alte câteva luni tot în Franţa. Nu a fost uşor să ne accepte, dar cu
recomandarea profesorului Setlacec până la urmă s-a rezolvat. Profesorul
Bismuth nu e chiar un personaj confortabil. La el nu mergeai doar aşa, să
observi. Este unul din primii zece chirurgi hepatici ai lumii, unul dintre
pionierii transplantului hepatic. Spitalul în care lucra era găzduit de o clădire
neimpresionantă: era un spital pavilionar şi dormeam chiar în incinta lui,
acolo unde aveau un maison de retraite,
ceva ca în «Marile speranţe». Groaznic. Poate şi de aceea nu am simţit vreodată
că venim dintr-o lume inferioară. În plus, îl consideram pe profesorul Setlacec
o mare figură a chirurgiei.
După
revenirea din Franţa, i-am scris lui Thomas Starzl. Interesant e că astfel de
oameni mari răspund oricui. Dacă le scrie un rezident sau portarul din curte,
ei răspund întotdeauna foarte politicos. Şi mie mi-a răspuns: mi-a spus că pot
să merg acolo, dar că nu are mijloace de susţinere financiară.
CU TEAMA ÎN DINŢI
Am
primit de la un medic francez, de la Médecins sans Frontières, 400 de dolari.
Pe atunci era o sumă uriaşă. Astfel că, în 1991, am ajuns prima oară în Statele
Unite: două luni de vară în care am obţinut o bursă de şase luni, începând din
ianuarie 1992. Aveam în total 1.000 de dolari la mine. M-am plasat în Long
Island la o familie de români, înainte să ajung la Pittsburgh, şi am sunat de
acolo. Ei mi-au spus că mi-au făcut rezervare la un hotel: costa 1.000 de
dolari pentru două săptămâni. Mi-a fost jenă să le spun ceva şi m-am dus la faţa
locului, unde am găsit nişte cămine studenţeşti cu 20 de dolari camera, apoi
m-am cazat într-un colegiu, chiar lângă spital, pentru 15 dolari. Marele meu
noroc a fost că l-am întâlnit pe Andrei Stieber, care era plecat din România.
Mama lui a fost prima crainică a Televiziunii Române, iar tatăl fusese conferenţiar
la Stomatologie. Andrei era unul dintre chirurgii bine poziţionaţi la
Pittsburgh şi m-a ajutat enorm. Mă lua tot timpul cu el în operaţii, mă
promova.
Decesele
şi complicaţiile de la început erau după sângerarea din timpul hepatectomiei
care, din cauza tulburărilor de coagulare ale ciroticului, din cauza hipertensiunii
portale şi, uneori, din cauza aderenţelor din jurul ficatului, erau câteodată o
adevărată catastrofă. Prima operaţie la care am asistat la Pittsburgh, în 1991,
a durat aproape două zile. Am intrat în sală marţi şi am ieşit joi. Între timp
mai ieşea câte unul dintre noi şi mai fura un pui de somn pe canapea.
După
cele şase luni de bursă am căutat o alta şi am găsit-o la Mount Sinai, în New
York. Ei bine, Mount Sinai era şi este un superspital, iar programul era mai
bun decât cel de la Pittsburgh. Când am ajuns eu acolo se făceau deja 300 de
transplanturi pe an. Pentru mine aceea a fost practic perioada de pregătire cea
mai intensă. Eram membru al echipei, făceam prelevările, la un moment dat
ajunsesem cel mai experimentat de pe coasta de est, intram şi la primitor. Am făcut
şi cercetare, un an de zile am tăiat ficat de şobolani până mă săturasem. Aceea
a fost o perioadă decisivă pentru mine ca şi chirurg. După acel stagiu puteam
spune că ştiu să fac acea operaţie de la un capăt la celălalt.
Operaţia
de transplant hepatic e formată dintr-o succesiune de manevre mai complexe, dar
în acelaşi timp e chirurgie obişnuită. Elementul nou pentru mine a fost
chirurgia vasculară. În România nu făcusem chirurgie vasculară pentru că, în
timpul rezidenţiatului – asta se întâmplă şi acum – dacă cineva e asistent
undeva, acolo va sta. Nu face toate rotaţiile şi cel de la chirurgie vasculară îi
dă hârtiuţa că a trecut şi pe acolo. Aşa a trebuit să învăţ chirurgia vasculară
din mers. Nici prelevarea nu e uşoară pentru că, la un moment dat, atunci când începe
perfuzia cu soluţie rece ai acolo o baltă de lichid şi gheaţă din care trebuie
să scoţi ficatul. Dar fără să lezezi artera, fără să lezezi vena portă,
parenchimul hepatic. Nu e o operaţie simplă. Apoi nici hepatectomia în sine nu
e floare la ureche. Mie mi-a fost greu să depăşesc o anumită senzaţie. După ce
scoţi ficatul nu mai rămâne acolo nimic: e o fosă hepatică goală în care dacă
nu pui ceva la loc, şi nu oricum, ci repede, acel pacient este un om mort. În
maximum o oră şi jumătate trebuie să... că altfel s-a terminat. Nu mi-a fost uşor
să depăşesc, psihologic vorbind, sentimentul ăsta. Dar am strâns din dinţi şi
mi-am învins teama.
Thomas
Starzl era un tip foarte dur şi care te complexa în operaţie. Mi-a povestit
Andrei Stieber, care l-a mai prins lucrând, spre deosebire de mine. Un an şi
jumătate Andrei nu a fost în stare să facă nimic în operaţie pentru că Starzl îl
inhiba cu criticile lui. Până ce, într-o noapte, Andrei era obosit şi s-a
enervat. I-a reproşat lui Starzl o critică pe care el o considerase nedreaptă. Şi
din acea noapte a început să fie diferit, a prins curaj şi a devenit stăpân pe
sine.
MIRACOLUL PARAŞUTAT ÎN ROMÂNIA
În România, primul transplant l-am făcut în
1997. Pacientul era un doctor din Brăila cu o ciroză pe hepatită C terminală, într-o
situaţie critică. Condiţiile anestezice erau mai dificile, a făcut o sângerare
capilară, la un moment dat a făcut hipotermie şi, cum nu erau sisteme de încălzire,
a doua zi postoperator s-a prăpădit. Din 1997 până în 2000 am mai făcut trei
operaţii. La următoarea operaţie ficatul n-a funcţionat, era un ficat
steatotic. A treia operaţie a fost tehnic un succes. Pacientul s-a trezit, era
fericit, era ok. Chiar era un om care merita să trăiască. Dar după o săptămână
a făcut un accident vascular cerebral hemoragic şi a devenit mort cerebral. A
murit cu un ficat perfect. A patra operaţie a fost la un tânăr inginer. O operaţie
foarte grea, cu nişte probleme tehnice la un pacient la care nu s-a putut
realiza o operaţie perfectă. Pe atunci practicam anastomoza cavo-cavă lateral şi,
uneori, când e ficatul mare apasă el însuşi
pe cavă şi atunci outflow-ul e mai
prost şi asta e o cauză majoră de eşec.
În
vara lui 1999 am ajuns secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Atunci am mai îmbunătăţit
dotările. Am avut şi un pic de, să zic aşa, aplomb. Profesorul Proca, care a făcut
primul transplant renal din România, spunea aşa: până ce nu am ajuns într-o
poziţie socială importantă – care era cea de ministru al sănătăţii – şi până nu
am dat ordinele necesare, nu a fost posibil să-mi văd îndeplinit visul care, între
timp, începuse să se transforme în coşmar. Douăzeci de ani mai târziu, trebuie
să recunosc că funcţia în care am fost m-a ajutat să pot realiza primul
transplant hepatic la noi. Apoi, pe când eram în Parlament, deci între 2004 şi
2008, am înfiinţat Agenţia Naţională de Transplant, fără de care nu se putea
face nimic. Dacă nu era această structură organizată şi Victor Zotta care să ocoordoneze, nici astăzi n-am fi avut donatori. În cele 10 luni petrecute la
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate am înfiinţat programul de profilaxie a
hepatitei B posttransplant. Nu neg: de fiecare dată am căutat puncte de sprijin
pe care să construiesc un program real. Nu e nimic aici de pe Lună sau de pe
Marte.
Eram
la o şedinţă de guvern şi un secretar de stat de la sport mi-a spus că are un
vecin cu ciroză. Era în 2000 şi omul nu avea posibilităţi să se opereze afară.
I-am spus să mi-l aducă să-l văd chiar după şedinţă. În timpul ăsta m-a sunat
Zotta şi mi-a spus că are un donator. M-am întâlnit cu nea Jean Penea, aşa îl
cheamă, şi i-am spus brusc că am un ficat şi dacă e de acord să facă un
transplant îl transplantăm. Omul ştia ce are şi i-am spus că mai făcusem patru
operaţii până atunci şi că niciunul nu a supravieţuit. Şi m-a întrebat cât timp
de gândire îi dau. I-am spus că două ore, dar m-a chemat mult mai repede şi
mi-a zis aşa: «Domnule profesor, în cursul îndelungatei mele suferinţe am învăţat
foarte bine să zic un singur lucru: am învăţat să spun Nu. Ei bine, de data
asta spun Da». Şi-a făcut testamentul, a chemat un preot, s-a împărtăşit şi am
intrat în operaţie. Eram după cele patru operaţii, motiv pentru care l-am sunat
pe Domenico Forti de la Milano să vină şi el. Nu a putut el, dar a trimis un
asistent ca rezervă. Am făcut jumătate-jumătate operaţia, s-a implantat ficatul
şi, când a declampat, a început o sângerare dramatică cum nu s-a întâmplat
niciodată pentru că toată anastomoza cavă s-a desfăcut. Nici până astăzi nu ştiu
de ce. A trebuit să scoatem ficatul din nou şi să-l spălăm şi să-l punem la
loc. Operaţia s-a terminat cu bine. Domnul Penea a avut o evoluţie iniţial
bunicică, fără probleme majore. În a 14-a zi eu trebuia să plec la New York,
dar mi-am anulat plecarea. A doua zi, pe la 11, când trebuia să fiu în drum
spre New York, mă sună de la spital: Penea are peritonită. M-am dus acolo în
mare viteză: se desfăcuse anastomoza biliară. Am reparat-o şi astăzi domnul
Penea locuieşte în Filipine, că acolo i-a plăcut lui cel mai mult.
Eu
n-am vrut să fac Medicină. Voiam să fiu jurnalist, dar mama a insistat şi
opinia familiei a contat mai mult. Recunosc că, înainte de-a ajunge faţă în faţă
cu cadavrul, aveam o anume teamă. Dar în momentul când apărea provocarea profesională
şi profesorul îmi spunea «ce e nervul acela, disecă asta şi descoperă artera
cutare», uitam de orice reţinere. Asta s-a păstrat şi astăzi: chiar dacă toate
leziunile sunt grave, eu sunt acolo să-i scot tumora, să repar şi intervine
obsesia profesională. Atunci uit de gravitatea situaţiei, de dramatismul ei şi
emoţiile dispar.
În
timpul operaţiei mă gândesc foarte puţin la Dumnezeu. Ar fi o abordare greşită
să mă gândesc pentru că înseamnă că aştepţi ca cineva de sus să facă în locul tău
ceea ce ar trebui să faci tu. Vorba aceea: eu l-am operat, Dumnezeu l-a
vindecat. Dacă eşti singur sau ai senzaţia că eşti singur, atunci apare un pic
de angoasă. Dar dacă ai o echipă beton, atunci confortul este mult mai mare.
Astăzi, echipele sunt formate şi în România, are cine să facă prelevările, ştiu
să facă şi operaţiile. Am ajuns în situaţia profesorului din faimosul banc
care, întrebat cine-i face treaba atunci când este plecat, răspunde că aceiaşi
care i-o fac şi când e aici.“
*Informaţiile
din acest articol se bazează pe autobiografia lui Th. E. Starzl, „The Puzzle
People“, şi pe interviul acordat de prof. dr. Irinel Popescu.