În primăvara anului 1926, apropiaţii regelui
Ferdinand au constatat o deteriorare a sănătăţii suveranului, anume: paloare
accentuată, scădere rapidă în greutate, oboseală marcată. Între aceştia se
aflau I. I. C. Brătianu şi Barbu Ştirbey, fratele Elizei Brătianu, a doua soţie
a omului politic amintit. Îngrijoraţi şi neavând încredere în cunoştinţele
doctorului Eduard Romalo, medicul en
titre în acel moment al Casei Regale, au hotărât să se adreseze reginei
Maria pentru a-i sugera să solicite consultul şi al celuilalt medic al
palatului, dr. I. Mamulea, cel care veghease la sănătatea primului monarh al
României, Carol I. Pentru a menaja însă susceptibilitatea lui Romalo, s-a hotărât
ca dr. Mamulea să-l examineze pe rege în absenţa confratelui său. Mamulea a înregistrat
acuze ţinând de un anumit disconfort intestinal, ba chiar – la tuşeul rectal –
prezenţa unei tumori. A opinat că pacientul ar trebui să fie examinat
rectoscopic de dr. şRaoulţ Bensaude1 (la Paris), mai ales că exista această
oportunitate în faptul că oricum regele trecea prin capitala Franţei în drumul
său pentru o cură balneară la Bagnoles-de-l’Orme. Conform relatării Elisei Brătianu
(v. Magazin istoric, nr. 7/1997),
regina i-a propus dr. Romalo să nu rateze şansa ca pacientul să fie examinat de
specialistul parizian amintit, dar Romalo ar fi răspuns, pe un ton glumeţ şi,
desigur, nepotrivit: „Iată încotro ne îndreptăm, femeile frumoase se amestecă
acum şi în medicină“. S-a tergiversat, dr. Romalo respingând o examinare
interdisciplinară (cum am spune astăzi), ba chiar mai mult, la Paris, regele nu
a fost examinat de Bensaude, ci, superficial, de un dr. Lable [Labbé?], care
s-a grăbit să confirme diagnosticul cu care Romalo venise din ţară – acela de diabet
– şi să recomande o cură la Vichy. La Vichy, i s-au prescris pacientului „duşuri
ascendente“, sub pretextul existenţei unor hemoroizi, duşuri urmate de o
hemoragie masivă şi sincopă. Regele Ferdinand a revenit extenuat în ţară, iar,
la Sinaia, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit. Romalo, panicat, a cerut
colegului Mamulea să-l înlocuiască, invocând faptul că soţia sa era bolnavă şi
că împreună trebuie să plece în străinătate pentru îngrijire. Mamulea, constatând
că tumora îi ridică suspiciunea de a fi malignă, informează de urgenţă asupra
situaţiei pe ministrul Casei Regale, Constantin Hiott, cerând invitarea de
urgenţă pentru consult a doctorilor Bensaude şi [Henri Albert] Hartmann2, precum şi prevenirea preşedintelui
Consiliului de Miniştri, generalul – mai târziu mareşal – Alexandru Averescu.
Hiott însă se lasă convins de Romalo că solicitarea medicilor străini ar avea
un impact negativ asupra psihicului regelui şi că nu ar fi necesară convocarea
lor. În această situaţie şi cu o prudenţă remarcabilă, Mamulea face un raport
direct generalului Averescu, în legătură cu sănătatea suveranului. În urma
acestei discuţii, „domnii mai sus citaţi au hotărât să meargă împreună la
Averescu. Ambii medici şi-au dat părerea. Preşedintele Consiliului i-a ascultat
şi a răspuns: – Am auzit o pledoarie sentimentală şi un aviz ştiinţific. Mă
raliez avizului ştiinţific. Şi dv., a adăugat întorcându-se către dr. Romalo, când
aţi minţit? Acum o săptămână, când mi-aţi afirmat că starea regelui nu era gravă,
sau acum, când admiteţi că starea sa este dezesperată? – Am minţit atunci, a îndrugat
dr. Romalo. Generalul a sărit şi s-a îndreptat asupra doctorului (Hiott, de la
care deţin aceste detalii, a crezut ca vrea să-l lovească): – Ar trebui să vă
arestez şi să vă închid, a strigat, dar mi-e milă de părul dv. alb! Au venit
Bensaude şi Hartmann. Mulţumită lor, viaţa suveranului a fost prelungită câteva
luni; operat la timp şi fără cura de la Vichy, s-ar fi putut prelungi viaţa cu
câţiva ani“, îşi încheie relatarea Eliza Brătianu.
În documente manuscrise, cu file astăzi îngălbenite
de timp, redactate în limba franceză, doctorul I. Mamulea, în interesul unei înţelegeri
clare a stării bolnavului, dar şi intuind responsabilitatea istorică ce-i
revenea, deschide, începând cu 6 decembrie 1926, un dosar medical. E ziua când
regelui Ferdinand i se practică o colostomie stângă sub anestezie intrarahidiană.
Operatori au fost profesorul Hartmann asistat de profesorii [Ernest] Juvara şi [Dimitrie]
Gerota. Se obţine „din punct de vedere anatomic“ un anus artificial care a funcţionat
şi – la data consemnărilor sale – „funcţiona de o manieră satisfăcătoare“. Din
punct de vedere local, notează dr. Mamulea, în urma intervenţiei, secreţia
muco-sanguinolentă, altădată abundentă, s-a redus la o cantitate mică de mucus
incolor. Pofta de mâncare revine („d’une
manière frappante“) şi, după câteva săptămâni, greutatea pacientului – care
ajunsese la 54 kg – sporeşte la 60. Concomitent, starea generală se îmbunătăţeşte(„Paralèllement à l’amélioration des
fonctions organiques, les forces, très éprouvées avant l’intervention, sont
revenues, procurant au malade une disposition excellente“). Preoperator,
cei şase medici curanţi şi consultanţi au fost de comun acord că operaţia
radicală nu ar fi fost indicată, din pricina cvasiimobilităţii rectului;
tratamentul însă va trebui continuat, fie cu raze X, fie prin aplicarea
exterioară a radiului în doze mari. Date fiind însă inconvenientele unei astfel
de terapii, medicii au fost de părere că ar trebui să se aştepte până când
pacientul îşi va fi redobândit forţele afectate de suferinţă. La 29 ianuarie
1927, starea generală fiind apreciată ca îmbunătăţită iar examenele urinei şi sângelui
fiind normale, doctorii Félix Sluys şi D. Severeanu încep iradieri cu aparatul
de radiocurieterapie pus la dispoziţe de Societatea Belgiană de Radium.
Tratamentul – însumând 39 de ore – ia sfârşit la 21 februarie 1927. Dr. Mamulea
are astfel posibilitatea să noteze „les
suites du traitement“: radioepidermită uşoară, vindecată, în câteva zile,
după aplicarea de vaselină sterilă; scăderea numărului globulelor albe,
eozinofilie, apariţia unor leucocite „anormale“; diminuarea marcată a
apetitului, îndeosebi pentru carne; pierdere în greutate (59 kg); instalarea
asteniei şi a unei nervozităţi generale („l’instalation
d’un état d’asthénie et d’énervement général“). Doctorii F. Sluys şi D.
Gerota, după examene repetate, descriu (la 23 februarie 1927) „l’état local“, reprodus ad litteram în
jurnalul medical al dr. Mamulea. Conturul formaţiunii tumorale poate acum să
fie bine delimitat, există părerea unei reduceri a volumului acesteia, „le pertuis central“ care nu putea fi găsit,
poate fi penetrat: „Dans l’ensemble, nous
avons l’impression d’une diminution de volume, d’une réduction de la tumeur
dans son ensemble, d’un affaissement des bourgeons qui encombrent le pertuis
(...)“. Doctorul D. Severeanu, care efectuează tuşeuri rectale repetate la
diferite intervale de timp, raportează, de asemenea, diminuarea formaţiunii
respective, care înainte aplicării radioterapiei avea dimensiunea „unei
mandarine“, şi existenţa unui ţesut retractil, dur, nesângerând. Profesorul
Gerota declară, la rândul său, că tumora a pierdut mai mult de trei
sferturi din volumul iniţial...
Între timp, la 26 decembrie 1926, între
profesorii D. Gerota şi E. Juvara apar animozităţi – consemnate de primul (dar
de comun acord) într-un proces-verbal.
„Subsemnatul, dr. Gerota, în calitate de
chirurg consultant al M. Sale, găsesc că dl dr. Juvara, chirurgul consultant al
M. Sale, face o greşeală de tratament prin faptul că Dsa nu dă nici o îngrijire capătului inferior al intestinului ce a
rezultat în urma operaţiei de anus artificial, bazându-mă pe următoarele
consideraţiuni: a) De oarece cercetând
simptomele clinice pe care le-a avut Augustul Pacient înainte de operaţie,
reese clar că afară de leziunea principală,
există o iritaţiune şi o inflamaţiune adăugată,
a rectului (cu toate că acest proces inflamatoriu a fost mult influenţat în
bine, prin tratamentul local aplicat înainte de operaţie, de către dl dr.
Mamulea); b) De oarece chiar
examenul microscopic al tumorei a confirmat existenţa acestui proces
inflamatoriu, supus leziunii neoplazice; c)
De oarece chiar dupe operaţiunea de anus artificial, M.S. s’a plâns de mai
multe ori că-l supără eliminarea prin anus a mucozităţilor abondente şi fetide
pe care le-am constatat zilnic pe lengeria şi pansamentul anal, ceea ce probează
că aceste fenomene inflamatorii persistă; d)
De oarece, a priori, chiar principiul fundamental pentru care s’a făcut anusul
artificial, a fost de a se pune neoplasmul la adăpost de orice infecţiune,
deci, a fortiori se impunea combaterea acestei infecţiuni deja existente; e) Şi cu toate că, chiar înainte de
operaţie, noi am discutat acest punct al îngrijirei postoperatorii şi chiar dl
dr. Juvara remăsese fixat asupra unui tratament cu vaselină cu balsam peruvian,
de injectat în intestinul inferior; f)
Şi cu toate că chiar în primele zile dupe operaţia de anus, subsemnatul am
insistat ca să se înceapă acest tratament, dar abia a opta zi am convins pe dl
dr. Juvara ca să accepte şi să mă lase să scot cu o sondă mucozităţile
abondente adunate în rect şi să spăl cu puţină apă sterilă această porţiune de
intestin, contra părerei dlui medic consultant al M.S., dl dr. Romalo, care susţinea
că conform indicaţiunei date de dl profesor Hartmann, rana canceroasă nu
trebuie atinsă cu nimic nici chiar cu apă sterilă (Faptul că am făcut această
spălătură inofensivă a atras după sine intervenţia M.S. Regina, care a decis ca
atunci când există între noi divergenţă de păreri, să recurgem la sfaturile
profesorului Cantacuzino); g) Mai
mult încă, de oarece în ziua de 22 Dec., M. Sa s’a plâns din nou că-l supără
mucozităţile rectale, am intervenit din nou pe lângă dl dr. Juvara şi i-am
atras atenţiunea că nu numai că spălarea şi desinfectarea capătului inferior al
intestinului este necesară, dar eu cred că se impunea chiar prepararea unui
autovaccin din secreţiunile adunate în porţiunea inferioară a intestinului,
vaccin care, injectat în acest intestin, ar fi putut favoriza în bine procesul
inflamatoriu, în orice caz nu ar fi putut fi într’u nimic în rău. Şi deşi
suntem în a 20 zi de la operaţiunea de anus, totuşi dl dr Juvara, ca chirurg
curant, persistă în atitudinea sa de a nu da nici o îngrijire capătului
inferior al intestinului, unde există neoplasmul.
Bazându-mă pe consideraţiunile expuse mai
sus, subsemnatul cred că această atitudine constitue o greşeală şi că, din
contra, eu cred că (fără a întrebuinţa substanţe iritante, caustice sau
excitante), acest tratament de îngrijire şi curăţire a leziunii trebuia făcut.“
(Procesul-verbal, deşi încheiat „de comun
acord de către cei doi colegi“, e semnat numai de Gerota. Am îndreptat micile
greşeli de ortografie, lăsând nemodificate anumite expresii, inclusiv termeni
medicali în uz cu opt decenii în urmă.)
Profesorul D. Gerota, asistat de dr. I.
Mamulea, efectuează o rectoscopie pacientului, la 16 martie 1927. Medicul Casei
Regale notează opiniile sale privind starea locală – îmbunătăţită după
tratamentul cu radiu – dar are rezerve în ceea ce priveşte evoluţia bolii: „j’ai l’impression que l’évolution de
l’afféction a été peu modifiée“. Profesorii Gerota şi Severeanu, urmând
indicaţiile date de dr. F. Sluys, introduc, la 16 martie, în lumenul tumorii,
un tub de cauciuc conţinând radiu, fixat cu tampoane de vată, dar care va fi
expulzat. A doua zi (17 martie), introduc şase ace, conţinând un total de 30 mg
radiu, în vilozităţile scleroase, ace care, şi ele, vor fi, aproape imediat,
eliminate. Nici un tratament local nu va mai fi încercat. Între 28 martie şi 8
aprilie, probabil pe fondul unei scăzute imunităţi, pacientul contractează o răceală(„une grippe“). În jurnalul medical,
dr. I. Mamulea consemnează pas cu pas evoluţia acestei boli supraadăugate: febră,
tuse chinuitoare, astenie, apoi focare multiple de bronhopneumonie, expectoraţii
ruginii, cu prezenţa pneumococilor în spută şi în culturi: „L’état était très inquietant, mais le coeur et les reins remplissaient
leurs fonctions d’une manière très encourageante“, încât febra diminuează,
se instalează transpiraţii abundente, starea generală se îmbunătăţeşte şi
bolnavul intră în convalescenţă. O convalescenţă însă penibilă, dominată de
tuse persistentă, chinuitoare, tulburând somnul, de inapetenţă şi de scădere
ponderală... Dr. Mamulea reţine de asemenea semne de bronşită cronică, de
emfizem pulmonar, „a qui s’étaient
ajoutés les signes d’un foyer de sclérose pulmonaire de la base droite,
consécutive à une embolie pulmonaire, complication de la phlébite dont Sa
Majesté a souffert il-y-a à peu près deux ans“. Neliniştitoare sunt acuzele
de disconfort digestiv (gust amar), inapetenţă, meteorism, dureri abdominale, îndeosebi
în hipocondrul drept (sic), dar şi constipaţie – uneori rezolvată prin
administrarea de ulei de ricin. La palparea ficatului, la 27 mai, o constatare
surpriză: depăşirea marginii inferioare a rebordului costal cu trei laturi de
deget, dureri şi neregularităţi ale suprafeţei acestui organ...
„Secretomania“ asupra sănătăţii conducătorilor
statului era şi atunci, ca şi nu demult, la noi, în floare. În celebrele sale
„Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871–1934)“
(ediţii de Stelian Neagoe, 1990–2003), Constantin Argetoianu, cunoscut om politic,
diplomat, licenţiat în drept (şi medic, dar care nu a profesat), relatează că
despre boala regelui a aflat întâmplător, dintr-o gazetă citită în tren. Regele
– îşi aminteşte Argetoianu, pe atunci membru al guvernului, conţinutul ştirii
din ziar – ar fi suferit o operaţie pentru „hemoroide“... La o reuniune, scrie
mai departe memorialistul, „am întâlnit pe colegul meu Juvara şi l-am întrebat
despre starea Regelui, pe care-l operase în septembrie – se spune de hemoroizi.
Cerându-i amănunte asupra intervenţiei sale, Juvara m-a tras la o parte: – «Ce
hemoroizi, mă? Ţie ţi-o spun, că eşti şi medic şi om politic, şi trebuie să o ştii,
are un neoplasm intestinal...» – «Cum?» – «Un neoplasm intestinal, şi încă
foarte înaintat. L-au găsit deja medicii francezi astă-vară la Paris şi l-au
trimis la Vichy în loc să-l opereze...» – «Şi tu n-ai spus nimănui nimic, n-ai
propus o intervenţie?» – «Să mă ferească Dumnezeu! Eu n-am fost chemat la
consultaţie, am fost chemat să reduc nişte franje
ale tumorii care jenau în rectum, atâta tot, şi m-am executat. Acum nu mai e
operabil, s-a prins tot rectum-ul. De ce să vorbesc eu? De ce nu vorbeşte
Romalo (sic), medicul lui curant, care ştie. Ţi-o spun ţie ca să-mi descarc conştiinţa,
fiindcă văd că timpul trece şi nimeni nu se sinchiseşte de ziua de mâine...» –
«Şi pronosticul tău?» – «Poate să mai ţie un an, poate şi mai puţin...»“. În
această situaţie, Argetoianu caută să-l întâlnească pe Ionel I. C. Brătianu, căruia
îi relatează discuţia cu profesorul Juvara. Uimit şi îngrijorat de absenţa oricărei
informaţii de acest fel, mai ales că dispariţia neaşteptată a regelui ar fi
fost cu risc pentru situaţia politică din acel moment, Brătianu promite să se
intereseze şi – într-adevăr – vestea se confirmă. „Romalo n-a comunicat nimănui
diagnoza bolii, pentru două motive, zice el. Primul, ca nu cumva să ajungă adevărul
la urechile Regelui, al doilea ca să nu tulbure pregătirile Reginei pentru călătoria
în America. Şi hotărâse să împărtăşească Guvernului secretul său, numai după înapoierea
Reginei din America“, s-ar fi justificat medicul în faţa lui Ionel Brătianu,
după cum relatează C. Argetoianu. Brătianu l-ar fi „scuturat violent“, deoarece
nu avea dreptul să tăinuiască adevărata stare a suveranului şi l-a trimis de îndată
să-i expună generalului Averescu cum stau lucrurile. („Memorii...“, vol. VIII,
1926–1930).
În acest jurnal medical al dr. I. Mamulea3 nu am
găsit însă descrierea evoluţiei bolii dusă până la ultimele zile ale
suveranului. Într-o scrisoare către principele Carol (29 iulie 1927), regina
Maria relata că „«Papa» slăbise în mod treptat, un fel de somnolenţă
supraaccentuată se instalase de cinci zile. Slăbiciunea lui sporise atât de
mult, încât nu se mai putea ridica din scaun, nu mai putea ridica un pahar sau
să-şi ţină ochii deschişi, dar nu a fost niciodată inconştient! Se mai putea
vorbi cu el, să i se spună diverse lucruri, dar foarte greu reuşea să mai zâmbească
şi vorbea foarte puţin“.4 Regele Ferdinand – „Întregitorul“ – s-a stins,
în braţele reginei Maria, la 20 iulie 1927 (castelul Pelişor, Sinaia; pe timpul
zilei, agoniza într-un cort; i se organizase chiar şi o minusculă grădină
montană). Au circulat zvonuri că regele ar fi decedat de fapt în 18 sau 19
iulie (N. Iorga, prinţul Nicolae)... Dar ştirea nu ar fi fost comunicată
oficial, aşteptându-se, mai întâi, să se constituie legal Parlamentului
liberal; în caz contrar, ar fi trebuit convocat vechiul Parlament, dominat de
Partidul Poporului. Nu am competenţa şi nici nu e locul, în acest context,
pentru consideraţii politice; ele sunt domeniul istoricilor. Profesorul D.
Severeanu arată, în amintirile sale (care cuprind perioada 1853–1929), că
„descoperirea bolii a fost întârziată, tumoarea ocupa o regiune a intestinului
foarte dificil de a fi îngrijită şi nici nu se putea opera. (...) Ţara a
pierdut pe marele rege Ferdinand, acela care a luat parte la cel mai crâncen război
al lumii“. Profesorul Severeanu a trecut în eternitate în 1930; nu avea cum să ştie
ce urgie criminală urma să se abată, peste doar un deceniu, asupra Europei – şi
nu numai.