După
27 de ani de ascunzișuri, abia după ce a trecut la cele veșnice, toți cei care
au dorit să afle adevărul au putut viziona și audia fapte și istorie, prin
emisiuni susținute în special de televiziunea națională. „Mituri” și minciuni
au fost pulverizate. Foarte târziu! Care ar fi fost soarta țării noastre, care
ar fi fost mentalitatea (inclusiv în ceea ce privește acțiunea comună, lupta
pentru un bine românesc și chiar pentru o adevărată colegialitate) dacă
adevărurile ar fi fost spuse încă din decembrie 1989? Statura regească a fost
recunoscută doar după trecerea la cele veșnice. Cât de dramatic! Tot așa s-a petrecut
și cu un alt înaintaș de seamă, un mare regalist: Seniorul Corneliu Coposu.
Blestemat și blasfemiat de o sumedenie de tovarăși, a fost recunoscut și
omagiat în special în timpul și după înmormântarea sa. Dumnezeu să îi
odihnească în pace!
Avem
datoria să ne cerem iertare. Avem această datorie toți cei ce suntem în viață,
toți cei ce nu am făcut mai mult pentru a apăra adevărul, toți cei ce nu am
făcut tot ce era posibil pentru binele țării și neamului românesc. Avem datoria
să cerem iertare celor care s-au jertfit pentru noi. În aceste zile, avem
datoria să cerem iertare eroilor din decembrie 1989, care, la Timișoara,
București, Cluj-Napoca și în alte localități de pe cuprinsul țării, au ieșit cu
pieptul gol în fața tancurilor, în fața organelor de reprimare. Trebuie să le
cerem iertare că țara noastră arată așa cum arată astăzi, în ciuda
sacrificiului și martiriului lor și al tuturor martirilor cunoscuți sau
necunoscuți, pentru Credință, pentru apărarea patriei, pentru reîntregirea
neamului și țării – pentru toți și în fața tuturor celor care s-au sacrificat
pentru noi.
În
zilele care au trecut, am auzit multe ce trebuie spuse cu glas tare pentru a fi
cunoscute de toți românii. Spre exemplu, cineva care a intervievat pe
Majestatea Sa a întrebat cam așa: „câte Cruci mai puteți suporta în acest lung
calvar?” Iar răspunsul a venit Regește: „Știe Domnul”.
Regele
a mai spus, în cadrul unui alt interviu: „Mi-am recăpătat liniștea,
înțelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor”.
Comentariul a venit în contextul în care Regele își amintea următoarele: „Prin
1954–1955, am băgat de seamă că în mine e pe cale să se schimbe ceva, dar nu în
bine. Devenisem morocănos, necomunicativ, parcă pierdeam în fiecare zi câte
ceva din fireasca bucurie de a fi a omului. Văzusem destui inși acrindu-se și
m-am temut să nu mi se întâmple și mie așa ceva, să devin și eu certăreț, să mă
iau și eu cu ai mei și cu străinii la harță din cine știe ce mărunțiș, ca omul
când nu mai vede capătul necazurilor lui. În fine. Starea mea sufletească nu
era deloc bună. Simțeam că trebuie să fac ceva pentru ieșirea noastră din
impas, dar ce anume nu știam. Gândul la țară nu-mi dădea pace și nici n-avea
cum să-mi dea pace. Chiar dacă era chinuitor, el era gândul meu bun”. Cine ar
putea înțelege tot calvarul? Cine ar putea înțelege ce înseamnă exilul? Dar
închisoarea (în care ești închis pentru că ești bun și pentru că te lupți
pentru binele poporului tău)? Dar schingiuirile pe care le suferi pentru binele
altora (fizice sau psihice)? Dar moartea prin împușcare din decembrie 1989?
Regele
a continuat: „Unii spun în glumă că există o mie de feluri de-a fi cinstit.
Spun așa pentru că vor să justifice, probabil, neputința lor de a fi astfel. Nu
există decât un singur fel de-a fi cinstit, după cum nu există decât un
singur fel de-a fi curat, dacă te-ai spălat bine din creștet până în tălpi. Să
nu fii egoist. Să-ți iubești aproapele – în spiritul lui Cristos. Când am
descoperit toate acestea, m-am simțit mai puțin însingurat. Mi-a fost mai ușor
să mă gândesc la patria mea. Mi-am recăpătat liniștea, înțelegând că istoria se
află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor”.
Avem
nevoie de speranță. Am avut în decembrie 1989. Am avut de Sfintele Paști în
1992. Am mai avut și cu alte ocazii. Trebuie să avem în continuare speranță. În
acest sens, am să închei articolul citând din viitori colegi de la care am
primit mesaje în zilele care au trecut.
„Am
trăit momente istorice în aceste zile. Am participat astăzi la funeraliile
regale cu tristețe, mâhnire, rușine, regrete, respect și admirație. Au fost de
la copii de 4–6 ani până la vârstnici în bastoane; au venit să își conducă
Regele pe ultimul drum. Eram toți într-un gând și într-o vibrație. Emoții
uriașe... Îmi este greu să accept că ultimul monarh al României, care și-a
iubit atât de mult poporul, a murit străin... Dumnezeu să-l odihnească în
pace!”
„Am
citit articolul dv. și chiar m-a impresionat dorința Regelui de a vedea țara
bine, prosperă, fiind alături de noi cu gânduri bune și cu credință, așa cum și
spunea Majestatea Sa «Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să
ne ocupe viața». Dumnezeu să îl odihnească în pace! «Prima noastră
datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența
și libertățile noastre.» Acestea sunt cuvinte mari care mi-au trezit în suflet
sentimentele de regret și tristețe ca în fiecare an la 1 decembrie și mă fac să
fiu mult mai recunoscătoare pentru tot ceea ce am astăzi, pentru că totul este
datorat eroilor care s-au sacrificat pentru ca noi să avem un viitor cât mai
bun. «Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără
memorie.» Credința a fost, este și va fi singura deconectare de realitatea
crudă ce ne înconjoară și, de asemenea, este cea care ne dă puterea să privim
lucrurile și situațiile cu pozitivitate și cu gânduri mai bune față de cei din
jurul nostru pentru că Dumnezeu este alături de noi. Am simțit puterea Lui și o
simt încă în lucrurile minore care mi se întâmplă în fiecare zi și sunt recunoscătoare
pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat, bune sau rele, toate au avut un scop,
acela de a deveni persoana care sunt astăzi. Cred într-un viitor mai bun și
într-o lume mai bună pe care noi o putem construi.”
„Stăteam
zilele trecute și mă gândeam la plecarea Regelui și am simțit un gol în stomac
cu toate că eu nu am astfel de manifestări. Mi-am amintit de vremea când eram
mică și îmi povestea mama despre ce a făcut Regele pentru țară, despre
sacrificiile și demnitatea Sa. În ziua de azi sunt 100% sigură că niciun
politician nu ar face așa ceva. Nu cred că îndrăznește careva să spună un
cuvânt rău despre Rege. Am văzut când eram mai mică un documentar în care era
inclus un discurs și știu că am plâns și am început să pun o groază de
întrebări fiindcă eram uimită de devotamentul lui și voiam să se întoarcă
acasă. Cred că a vrut să ne transmită să fim uniți și să ne iubim țara și să nu
o lăsăm pe mâna celor ce vor s-o dezbine, să nu fim indiferenți și să fim
conștienți că alții și-au dat viața pentru ca noi să umblăm liber pe străzi și
să avem această libertate pe care mulți o consideră naturală și meritată, chiar
dacă nu au mișcat niciun deget pentru aceasta.”
„Este
păcat că Regele a plecat dintre noi într-un moment în care țara este vraiște
din multe motive. Cred că a fost dureros pentru familia regală acest gând. De
când mă știu am crezut că schimbarea trebuie făcută de fiecare dintre noi
pentru binele total. Încă eu cred acest lucru. Dar faptul că numeroasele
proteste care au avut loc în ultimii ani nu au reușit să schimbe prea multe mă
fac să cred că părerea poporului nu este luată în seamă. În continuare se iau
decizii peste noapte, sunt adoptate legi care să îi protejeze pe politicieni,
în continuare suntem ignorați. O să continui să sper că România se va trezi și
își va onora strămoșii prin crearea unui prezent prosper. Aș vrea să trăiesc în
această țară frumoasă toată viața mea și voi rămâne să practic medicina aici.
Pentru că schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi. În astfel de
clipe, trebuie să fim uniți, să lăsăm ignoranța deoparte și să luptăm pentru
binele nostru și al generațiilor viitoare. Așa cum ar fi dorit Regele să fie
poporul lui: unit și puternic, un popor ce pune preț pe educație, cultură,
demnitate și moralitate.”
Sărbători
fericite, cu sănătate, liniște, cu bucurie alături de cei dragi și, de ce nu,
cu mai multă colegialitate. La mulți ani!
