Asistăm, în prezent, la geriatrizarea
medicinei, în urma creșterii speranței de viață în întreaga lume. Nevoia de
asistență medicală continuă și îngrijiri de specialitate se întâlnește la tot
mai multe persoane de vârsta a treia. În încercarea de a face o comparație a
îngrijirii vârstnicilor în România și în restul țărilor europene, am vizitat
recent atât reședințe de vârstnici din Paris, cât și din Iași. Am descoperit că
acestea au multe lucruri în comun.
Cel mai probabil, părerea majorității
dintre noi este că, în România, căminele pentru vârstnici se află într-o stare
deplorabilă. Totuși, în timpul vizitei la Căminul pentru pensionari „Sfânta
Parascheva” din Iași, am realizat cu bucurie că lucrurile nu stau chiar așa. În
primul rând, de vârstnici se ocupă o echipă multidisciplinară, alcătuită din
asistenți sociali, infirmiere, medici și kinetoterapeuți. Inclusiv studenții
din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași
desfășoară multe activități de voluntariat în acel spațiu.
În vizita mea, realizată din dorința de a
afla mai multe despre cum sunt tratați pensionarii în țara noastră, am fost
primită cu multă căldură. O doamnă zâmbitoare, kinetoterapeut, a fost cea care
m-a însoțit în întreaga reședință. Am mers în diferite camere și etaje și am
observat starea sufletească a vârstnicilor. Foști profesori, mecanici,
ingineri, pensionari din diferite domenii ne-au primit, pe mine și pe ghidul
meu, cu brațele deschise și cu zâmbetul pe buze. Chipuri care trădau experiența
întipărită a unor vremuri tulburi, marcate de riduri frumos conturate, ochi
înțelepți și strălucitori ne vorbeau din amintirile unor timpuri de mult apuse.
Vocea le era calmă și am descoperit, în aceasta, resemnarea. Au ales să stea
într-un cămin. Motive diverse i-au îndemnat să facă o astfel de alegere. Unii
au rămas fără casă, altora le-a decedat unicul copil, câțiva aveau patologii
multiple din sfera medicală și nu se puteau îngriji singuri. Fiecare avea o
poveste unică de viață.
Marea majoritate a celor cu care am
interacționat mi-au spus că sunt fericiți acolo. La unii, aceasta se vedea pe
chip. Alții și-au exprimat nemulțumirea de a fi cazați în cameră cu o persoană
cu care nu se înțeleg foarte bine, deși timpul liber și-l petrec în mod plăcut
cu ceilalți, participă la diferite jocuri, se plimbă prin oraș. Pentru a primi
serviciile căminului, ei oferă o parte din pensie, restul rămânând la ei. „Nu
mănânc specialități, dar mesele calde din fiecare zi nu se compară cu nimic”,
mi-a mărturisit o doamnă care se află deja de cinci ani la căminul din Iași.
Comparând condițiile cu cele din Paris, am
ajuns ușor la concluzia că multe sunt
asemănătoare, aspectele diferite fiind legate, în principal, de investiția în
spațiul căminului și de contribuția fiecărui pensionar. La Paris, sumele
oferite sunt mult mai mari decât la noi. Acolo, pentru a le putea plăti, unii
apelează la pensia pe care o au, dar alții le cer ajutorul copiilor. Direct
proporțional, condițiile de trai sunt altele. În reședințele din Paris, cei de
vârsta a treia au posibilitatea de a alege să locuiască în garsoniere sau în
apartamente de câte două sau trei camere.
În Paris există reședințe destinate
vârstnicilor independenți, care pot merge singuri și care nu suferă de boli
cronice grave. Pe de altă parte, există și reședințe destinate vârstinicilor
dependenți de o altă persoană. Este foarte bine dezvoltată activitatea de
recuperare medicală: au săli diverse cu aparate de gimnastică și săli în care
își dezvoltă creativitatea, creând origami, jucând șah și alte jocuri de
echipă. Mesele calde sunt servite într-o sală de tip restaurant și un sistem de
securitate bine pus la punct le oferă liniștea și protecția de care au nevoie.
Copiii îi vizitează la noua lor „casă”, care este un loc pașnic, confortabil,
frumos aranjat. Spațiul verde nu le lipsește, iar personalul este mereu
zâmbitor și calm.
Motivele pentru care pensionarii din Paris
aleg să își petreacă ultimii ani într-o astfel de reședințe sunt multiple,
majoritatea simțind nevoia incontestabilă pe care orice om o are de a
socializa, de a fi înconjurat de alte persoane, de a-și ocupa timpul în mod
productiv. Decesul partenerului de viață sau mutarea copiilor în alt oraș îi
îndeamnă pe cei mai mulți să aleagă această variantă de trai. Deși nu am
interacționat în mod direct cu vârstnicii cazați acolo, i-am putut observa în
timpul diferitelor activități, în care se putea citi pe chipul lor fericirea de
a se afla în acel loc, înconjurați de persoane de vârsta lor și de oameni
tineri care să îi ajute. La acestea, se adaugă și „picătura” de sens pe care a
căpătat-o viața lor, aflându-se într-un loc în care sunt ghidați și orientați
să participe la activități care îi determină să își folosească abilitățile.
După aceste vizite la căminele pentru
vârstnici, mi-a rămas întipărită în minte ideea că, indiferent de țara în care
trăim, viața se desfășoară la fel și cu toții avem o datorie nescrisă de a o
face mai frumoasă, în special pentru cei care nu mai au puterea de a face acest
lucru. Nu există, în acest moment, nicio soluție care să împiedice procesul
îmbătrânirii, scurtarea telomerelor. Doar noi putem să creăm condiții mai bune
de trai pentru persoanele ajunse la vârsta a treia și să le dăm posibilitatea
să-și trăiască restul vieții în armonie, lipsiți de probleme majore și de grija
zilei de mâine. Accesul la medicamente, alimente, posibilități decente de
cazare pentru cei care rămân fără locuință și fără sprijin sunt doar câteva
exemple.
Deși am prezentat un singur cămin din țara
noastră care oferă condiții foarte bune de trai, mărturisirile unora dintre
vârstnicii pe care i-am întâlnit acolo mi-au confirmat că există foarte multe
astfel de locuri, însă în cele mai multe cazuri, acestea necesită renovare. Nu
peste tot vârstnicii trăiesc în condiții bune, dar ceea ce putem să facem noi
este să ne îndreptăm atenția și asupra celor care nu mai au putere să se
întrețină, deși și-ar dori acest lucru.
