Newsflash

Când Alex e de fapt o Alexandra

de Dr. Gabriel DIACONU - iul. 4 2014
Când Alex e de fapt o Alexandra
   În 1977, la doar 30 de ani, un tânăr, Richard Dreyfuss, câştiga Oscarul la secţiunea „cel mai bun actor“ pentru rolul lui Elliot Garfield din „The Goodbye Girl“. Elliot e un aspirant pe Broadway, actor (sic!) principal într-o reinterpretare a lui Richard al III-lea al lui Shakespeare pe care regizorul îl vrea „un homosexual exagerat“, „o regină care a vrut să fie rege“. Elliot, evident, nu e homosexual şi „ştie“ că îşi joacă la zaruri cariera dacă optează pentru un perso­naj gay, de unde şi umorul involuntar, muşcător, într-o lume care abia deschidea ochii la faptul că homosexualitatea nu e o boală. Cu patru ani înainte, Asociaţia Americană de Psihiatrie luase decizia de a o scoate din DSM (manualul de diagnostic al bolilor mintale american), ce-i drept într-un mod ruşinos (i.e. a păstrat „homosexualitatea ego-distonică“ sau obse­siile homosexuale ca boală). Controversa a durat peste ani.
   Terapiile de „conversie“ de inspiraţie freudiană, şi nu numai, au proliferat. În prezent, în SUA, doar două state (New Jersey şi California) au interzis astfel de practici. De curând, ONG-urile care apără drepturile minorităţilor LGBT au lansat, în statul New York, o iniţiativă de a scoate pentru totdeauna din practică orice formă de „terapie de conversie“ (tratament psihologic al orientării/identităţii sexuale a unui individ). Numită un pic neinspirat „born perfect“ (născut perfect), petiţia a fost votată luna aceasta (16 iunie 2014) cu 86 la 28 de voturi, dar a fost blocată de Senat de parlamentarii republicani.
   LGBT e un acronim care acoperă cele patru variante tradiţionale de varietate de la „norma“ heterosexuală: Lesbian (homosexual femeie), Gay (homosexual bărbat), Bisexual, Trans-gender. Şi, ca psihiatru, am văzut în camera mea de lucru, în ultimii ani, reprezentanţi ai fiecărei litere. Nu m-aş fi oprit asupra subiectului dacă, în mod scandalos, Andrew Solomon (titanicul autor al „Demonului amiezii“) n-ar fi fost obligat să-şi mute conferinţa de la Bucureşti – programată iniţial la Biblioteca Centrală Universitară (BCU) – pe motiv că e gay. E un nou afront voalat, asupra căruia rareori medicina românească stăruie, şi psihiatria cu atât mai puţin. România s-a structurat împrejurul califatului bisericesc şi, mai mult ca niciodată, accesul minoritarilor la servicii medicale pertinente e primejduit de bigotism, proastă informare şi lipsă de servicii adecvate.
   Nu sunt mulţi ani de când, student fiind, mi-a fost dat să aud o eminentă profesoară de pedo-psihiatrie protestând, la curs, faţă de dreptul minoritarilor LGBT de a forma familii în interiorul cărora să crească progeni pe motiv că „se ia“. Anume că există un morb misterios capabil să contamineze conştiinţa unui copil şi să-l deturneze de la o dezvoltare psihologică adecvată doar pentru că „vede“ în casă doi bărbaţi care se sărută sau două mame etc. E doar o dovadă punctuală a modului îngust de a gândi a profesionistului autohton. Un pacient de-al meu transgender îmi spunea, de curând, că prima oară când s-a dus la psihiatru a fost pus să se dezbrace „ca să ne asigurăm că eşti ceea ce eşti, poate eşti hermafrodit, poate mă minţi“. I-a fost atât de ruşine încât şi-a cerut scuze, a ieşit din cabinet şi doi ani de zile nu a mai căutat să vorbească despre viaţa lui cu nimeni. Alt pacient de-al meu, un adolescent homosexual, a ajuns să se refugieze în internet şi să se expună unor situaţii limită pentru că, la şcoală, i se spunea „poponar“ sau „domnişoară“. În diverse cercuri, masculul alfa râde, la o masă populată de bere şi mititei, de „puii de gheiuţ“ care fie nu ţin la băutură, fie nu „şi-o trag“ terentian cu diverse domnişoare, de unde şi folclorul că orice altceva decât norma e o formă de emasculare, de avort al virilităţii. 
   Pentru cine are vreun dubiu trebuie spus azi, şi trebuie spus clar: LGBT nu e o boală, sau un cluster de boli. Nu e nimic de acceptat, e doar ceva de adoptat ca regulă, lege şi normă dincolo de care statul trebuie să-şi facă datoria, să-şi protejeze cetăţenii indiferent de apartenenţă. Iar medicii, în relaţia cu minoritatea LGBT, sunt obligaţi să-şi facă meseria în deplină cunoaştere şi inclusivitate. Pacientul LGBT vine de multe ori cu istoric de traumă socială, depresie, confuzie identitară. Mulţi vor fi „încercat“ să facă pe plac familiilor, comunităţii. Unii vor fi funcţionat chiar, o vreme, contra propriei naturi în mariaje care s-au dovedit a fi sursă secundară de traumă. Unii se vor fi refugiat în comunităţi de tip „cosplay“ (costume play), singurul loc unde îşi pot manifesta organic preferinţa. Dacă sunt educaţi, dacă au familii care îi sprijină, destinul lor e moderat pozitiv. Dar ce se întâmplă dacă te naşti homosexual într-o lume în care „poponarii“ sunt discriminaţi şi marginalizaţi? Ce se întâmplă dacă eşti transgender într-o comună primitivă de prin România? Facem mereu trimiteri pripite la legendarul deja caz „Sorin/Sorina“ primul transgender trecut printr-o operaţie de redesemnare a sexului care spunea, în urmă cu doi ani, că „a comis o mare greşeală“, pusă pe seama tinereţii. E foarte puţin probabil că eroarea i-a aparţinut. Mai degrabă medicii psihiatri implicaţi în caz au greşit, greşeală prin educaţie, greşeală prin abordare, greşeală prin act medical.
   Văd minoritari sexuali din ce în ce mai des în practica mea. În 10 cazuri din 10, oamenii nu fac diferenţa dintre gen, sex, orientare, preferinţă, homosexualitate şi relaţie homosexuală. În fiecare caz, 90% din timp e petrecut în educaţie, în dialog dialectic despre termeni şi fluiditatea lor, spre exemplu, „orientare“, pe care eu îl găsesc groaznic de înşelător şi l-aş înlocui oricând cu „preferinţă“ sau „dominanţă“. Restul de 10% e dedicat consolidării dreptului de-a alege, înţelegerea consecinţelor care derivă din tratament hormonal, chirurgie ş.a.m.d.
   Într-un mod care nu poate să nu-ţi trezească în interior o teribilă compasiune, transgenderii, după ce înţeleg, încep să se trimită unul pe altul la doctor. Nu pentru altceva decât o formă de educaţie care le-a lipsit, una care să le ridice stigma, să le ia spaima nucleară că ceva e în neregulă cu ei, că sunt devianţi, dereglaţi, bolnavi. Îi vezi sfioşi, la uşă, cum îţi vor spune: „Salut, eu sunt Mihai, m-a trimis Alex“. Unde Alex e de fapt o Alexandra, pe care ai văzut-o acum trei luni, şi care azi e bine, cu identitate asumată şi integrare socială normală. Şi înţelegi că există un bolovan, tu eşti Sisif, şi ai un deal greu de urcat. Dar nu imposibil.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe