În 1977, la doar 30 de ani, un tânăr,
Richard Dreyfuss, câştiga Oscarul la secţiunea „cel mai bun actor“ pentru rolul
lui Elliot Garfield din „The Goodbye Girl“. Elliot e un aspirant pe Broadway,
actor (sic!) principal într-o reinterpretare a lui Richard al III-lea al lui
Shakespeare pe care regizorul îl vrea „un homosexual exagerat“, „o regină care
a vrut să fie rege“. Elliot, evident, nu e homosexual şi „ştie“ că îşi joacă la
zaruri cariera dacă optează pentru un personaj gay, de unde şi umorul
involuntar, muşcător, într-o lume care abia deschidea ochii la faptul că
homosexualitatea nu e o boală. Cu patru ani înainte, Asociaţia Americană de
Psihiatrie luase decizia de a o scoate din DSM (manualul de diagnostic al
bolilor mintale american), ce-i drept într-un mod ruşinos (i.e. a păstrat
„homosexualitatea ego-distonică“ sau obsesiile homosexuale ca boală).
Controversa a durat peste ani.
Terapiile de „conversie“ de inspiraţie
freudiană, şi nu numai, au proliferat. În prezent, în SUA, doar două state (New
Jersey şi California) au interzis astfel de practici. De curând, ONG-urile care
apără drepturile minorităţilor LGBT au lansat, în statul New York, o iniţiativă
de a scoate pentru totdeauna din practică orice formă de „terapie de conversie“
(tratament psihologic al orientării/identităţii sexuale a unui individ). Numită
un pic neinspirat „born perfect“ (născut perfect), petiţia a fost votată luna
aceasta (16 iunie 2014) cu 86 la 28 de voturi, dar a fost blocată de Senat de
parlamentarii republicani.
LGBT e un acronim care acoperă cele patru
variante tradiţionale de varietate de la „norma“ heterosexuală: Lesbian
(homosexual femeie), Gay (homosexual bărbat), Bisexual, Trans-gender. Şi, ca
psihiatru, am văzut în camera mea de lucru, în ultimii ani, reprezentanţi ai
fiecărei litere. Nu m-aş fi oprit asupra subiectului dacă, în mod scandalos,
Andrew Solomon (titanicul autor al „Demonului amiezii“) n-ar fi fost obligat să-şi
mute conferinţa de la Bucureşti – programată iniţial la Biblioteca Centrală
Universitară (BCU) – pe motiv că e gay. E un nou afront voalat, asupra căruia
rareori medicina românească stăruie, şi psihiatria cu atât mai puţin. România
s-a structurat împrejurul califatului bisericesc şi, mai mult ca niciodată,
accesul minoritarilor la servicii medicale pertinente e primejduit de bigotism,
proastă informare şi lipsă de servicii adecvate.
Nu sunt mulţi ani de când, student fiind,
mi-a fost dat să aud o eminentă profesoară de pedo-psihiatrie protestând, la
curs, faţă de dreptul minoritarilor LGBT de a forma familii în interiorul cărora
să crească progeni pe motiv că „se ia“. Anume că există un morb misterios
capabil să contamineze conştiinţa unui copil şi să-l deturneze de la o
dezvoltare psihologică adecvată doar pentru că „vede“ în casă doi bărbaţi care
se sărută sau două mame etc. E doar o dovadă punctuală a modului îngust de a gândi
a profesionistului autohton. Un pacient de-al meu transgender îmi spunea, de
curând, că prima oară când s-a dus la psihiatru a fost pus să se dezbrace „ca să
ne asigurăm că eşti ceea ce eşti, poate eşti hermafrodit, poate mă minţi“. I-a
fost atât de ruşine încât şi-a cerut scuze, a ieşit din cabinet şi doi ani de
zile nu a mai căutat să vorbească despre viaţa lui cu nimeni. Alt pacient de-al
meu, un adolescent homosexual, a ajuns să se refugieze în internet şi să se
expună unor situaţii limită pentru că, la şcoală, i se spunea „poponar“ sau
„domnişoară“. În diverse cercuri, masculul alfa râde, la o masă populată de
bere şi mititei, de „puii de gheiuţ“ care fie nu ţin la băutură, fie nu „şi-o
trag“ terentian cu diverse domnişoare, de unde şi folclorul că orice altceva
decât norma e o formă de emasculare, de avort al virilităţii.
Pentru cine are vreun dubiu trebuie spus
azi, şi trebuie spus clar: LGBT nu e o boală, sau un cluster de boli. Nu e
nimic de acceptat, e doar ceva de adoptat ca regulă, lege şi normă dincolo de
care statul trebuie să-şi facă datoria, să-şi protejeze cetăţenii indiferent de
apartenenţă. Iar medicii, în relaţia cu minoritatea LGBT, sunt obligaţi să-şi
facă meseria în deplină cunoaştere şi inclusivitate. Pacientul LGBT vine de
multe ori cu istoric de traumă socială, depresie, confuzie identitară. Mulţi
vor fi „încercat“ să facă pe plac familiilor, comunităţii. Unii vor fi funcţionat
chiar, o vreme, contra propriei naturi în mariaje care s-au dovedit a fi sursă
secundară de traumă. Unii se vor fi refugiat în comunităţi de tip „cosplay“
(costume play), singurul loc unde îşi pot manifesta organic preferinţa. Dacă
sunt educaţi, dacă au familii care îi sprijină, destinul lor e moderat pozitiv.
Dar ce se întâmplă dacă te naşti homosexual într-o lume în care „poponarii“
sunt discriminaţi şi marginalizaţi? Ce se întâmplă dacă eşti transgender într-o
comună primitivă de prin România? Facem mereu trimiteri pripite la legendarul
deja caz „Sorin/Sorina“ primul transgender trecut printr-o operaţie de redesemnare
a sexului care spunea, în urmă cu doi ani, că „a comis o mare greşeală“, pusă
pe seama tinereţii. E foarte puţin probabil că eroarea i-a aparţinut. Mai
degrabă medicii psihiatri implicaţi în caz au greşit, greşeală prin educaţie,
greşeală prin abordare, greşeală prin act medical.
Văd minoritari sexuali din ce în ce mai des în
practica mea. În 10 cazuri din 10, oamenii nu fac diferenţa dintre gen, sex,
orientare, preferinţă, homosexualitate şi relaţie homosexuală. În fiecare caz,
90% din timp e petrecut în educaţie, în dialog dialectic despre termeni şi
fluiditatea lor, spre exemplu, „orientare“, pe care eu îl găsesc groaznic de înşelător
şi l-aş înlocui oricând cu „preferinţă“ sau „dominanţă“. Restul de 10% e
dedicat consolidării dreptului de-a alege, înţelegerea consecinţelor care derivă
din tratament hormonal, chirurgie ş.a.m.d.
Într-un mod care nu poate să nu-ţi trezească
în interior o teribilă compasiune, transgenderii, după ce înţeleg, încep să se
trimită unul pe altul la doctor. Nu pentru altceva decât o formă de educaţie
care le-a lipsit, una care să le ridice stigma, să le ia spaima nucleară că
ceva e în neregulă cu ei, că sunt devianţi, dereglaţi, bolnavi. Îi vezi sfioşi,
la uşă, cum îţi vor spune: „Salut, eu sunt Mihai, m-a trimis Alex“. Unde Alex e
de fapt o Alexandra, pe care ai văzut-o acum trei luni, şi care azi e bine, cu
identitate asumată şi integrare socială normală. Şi înţelegi că există un
bolovan, tu eşti Sisif, şi ai un deal greu de urcat. Dar nu imposibil.