„Ești
puternic, poți să te descurci și fără medicamente.” Iată o afirmație care, sub
aparența benignității și a mesajului pozitiv, e înspăimântătoare pentru
psihiatri. Aproape toată gama de suferințe psihice, de la atacurile de panică
la schizofrenie și tulburare bipolară, trecând prin adicții, este astăzi
tratabilă farmacologic. Desigur, mai e mult până la perfecțiune și, de fiecare
dată, abordarea ideală este pluridisciplinară și implică medicație,
psihoterapie, intervenții psihosociale, intervenții medicale „non-psihiatrice”
etc. O bună parte din imperfecțiunea tratamentelor ține de defectul paradigmei
și de dificultatea noastră de a defini conceptele de „boală” și „vindecare” în
sănătatea comportamentală. (De exemplu: cum „vindeci” anxietatea? Anxietatea
este un instinct primar al unei bune părți din regnul animal, nu poate fi
excizată sau inactivată. Să vindeci tulburările de anxietate înseamnă să
combați simptomele excesului instinctual, așadar, contraintuitiv, tratamentul
simptomatic este și tratament curativ.) Să te ocupi de propria suferință, să
ceri ajutor calificat, să faci tot ce poate fi făcut ca să fii bine și
„funcțional” este un semn de tărie de caracter și civilizație.
Și
totuși, foarte mulți oameni sunt convinși de contrariu. Dintre aceștia, în mod
ciudat, primii sunt cei apropiați sau dragi: familia, părinții, copiii, soțul
sau soția. Nu întotdeauna, desigur, dar când există critici stigmatizante, ele
vin aproape invariabil mai întâi din imediata vecinătate. Multe familii înțeleg
să îl susțină pe cel aflat în suferință substituindu-se atât medicului, cât și
pacientului, exprimând opinii tranșante și fără drept de apel despre ce ar
trebui să facă bolnavul, care sigur „nu e nici măcar bolnav”, „zice doar că
suferă, dar poate e doar un moft”, „doar nu e nebun să ia pastile”, „trebuie să
se descurce singur, prin voință”, „o să facă dependență/o să fie legumă de la
pastile” și lista de reacții virulente și aproape disperate poate continua.
Deși bine intenționate (că doar familia nu ne vrea răul), ele sunt, în cel mai
bun caz, aparent lipsite de empatie (neagă suferința celuilalt) – paradoxal,
împotriva ecuației de kin selection a lui Fisher și Haldane, iar în cel
mai rău dăunătoare, pentru că presiunea externă poate priva omul de ajutorul de
care are nevoie, uneori fără alternativă, cum e în psihoze. La urma urmelor, nu
poți interveni ușor între un pacient și familia lui și nici nu e bine să o faci
decât în ultimă instanță. (În multe țări, internarea nevoluntară la psihiatrie
implică obligatoriu acordul familiei.) E destul de simplu de explicat de ce,
dorind să faci bine celor dragi, le poți face rău: oricât de luminați la minte
am fi, „pacienții psihiatrici” reprezintă o minoritate îndelung stigmatizată,
încă dinainte de apariția psihiatriei, disciplină văzută adesea ca un serviciu
de salubritate socială. Precum justiția, de exemplu. Acceptăm imediat, de
principiu, că un criminal oarecare trebuie să suporte consecințele faptelor
sale, dar vom avea cu totul altă atitudine dacă acel criminal ne e frate,
părinte sau soț. Și, din păcate, să ai o boală psihică e încă perceput, la un
nivel instinctiv și abia conștient, ca o crimă.
Vrei
să știi cât de deschis la minte ești cu adevărat? Alege orice minoritate
defavorizată: comunitatea LGBT, romii, surdomuții, oricare. Ești pentru
egalitatea de drepturi și pentru protecția socială a celor defavorizați?
Minunat. Acum gândește-te cum ar fi ca cineva foarte drag ție să facă parte
dintr-o astfel de categorie. Cineva pe care îl credeai „din același trunchi” cu
tine. Nu e așa de simplu, nu? E nevoie de timp și de propriul travaliu psihoterapeutic
ca să digeri informația asta. Alt Gedankenexperiment: sigur că ești de
acord că copiii „cu probleme” nu trebuie izolați, ținuți departe, în instituții
speciale. Dar cum e când copilul acela e coleg cu fiul tău, la școală? Cât de
deschis la minte și lipsit de ipocrizie rămâi? Și care e lecția pe care propria
ta progenitură o capătă de la tine?
Pe
scurt, e de înțeles reacția imediată a familiei la aflarea veștii că cineva din
mijlocul lor are nevoie de pastile. Pastilele sunt certificarea palpabilă,
concretă, cu efecte crunte (chiar dacă imaginare), a bolii psihice. Sunt
„sentința definitivă”. Dunga din buletin. Nu mai e de înțeles când ea durează
prea mult, când trec anii și tot îți e interzis să capeți ajutor în afara
nucleului strămoșesc, adesea el însuși patologic în asemenea cazuri, când
secretul e păzit cu orice preț.
De
asemenea, nu mi se mai pare de înțeles când sfaturile binevoitoare vin de la
alți profesioniști. Chiar dacă sunt tot bine-intenționate. Când farmacistul
consideră că domnișoara e prea tânără ca să înceapă de pe acum cu pastilele și
petrece minute bune încercând să o convingă sau când invocă o procedură
inexistentă dar foarte complexă de eliberare a medicamentelor prescrise. Lucru
care mi se întâmplă, mie și pacienților mei, zilnic. Și îmi dau seama că
sunt vinovat. Că, de când lucrez, nu am avut conversații semnificative cu
colegii farmaciști. Nici ei cu mine. Că toți vrem binele pacientului, dar asta
ne desparte și habar nu avem de ce. Că nu există măcar un congres sau orice fel
de forum comun. Că suntem cumva separați imediat după liceu de un zid invizibil
și inexplicabil pe care nimeni nu vrea să îl sară. Cine știe ce am avea să ne
spunem și unde am ajunge dacă am face-o?
