Câtă inteligență, bun-simț și modestie dovedește autorul
citatului alăturat! Pentru că ideea care a primat (încă primează) recunoaște
importanța acumulării de cunoștințe, până în momentul în care fiecare se poate
considera mulțumit cu ce a reușit să adune și e dispus să împărtășească din ce
știe cu cei din jur. Cu alte cuvinte, pare de-a dreptul natural să crezi (și să
acționezi în acest sens) că la un moment dat știi destul, ai învățat destul, ai
depozitat destul și că a venit momentul să folosești cele deja știute, pentru
că de fapt tu posezi tot ce ai nevoie pentru a continua să activezi. Această
dogmă, foarte rar recunoscută, dar foarte des însușită de cei care au ajuns la
o „anumită” vârstă, are și o bază fiziopatologică, întrucât procesul
senescenței cuprinde, printre altele, limitarea progresivă a memoriei și
îngustarea capacității acumulării (și reținerii!) de date noi.
Un vechi prieten și coleg mi se destăinuia nu demult că-i este
mai ușor să-și aducă aminte de o noțiune învățată în școala primară decât să
poată reproduce meniul cinei din urmă cu două seri. Un marcant membru al
familiei mele, ajuns la 90 de ani, mărturisea că a pierdut pofta și plăcerea
cititului, întrucât uita acțiunea cărții de la o zi la alta și nu avea cum
să-și mai aducă aminte cele întâmplate în paginile anterioare. Prin urmare,
dacă e cazul să facem ordine în acest subiect, din punct de vedere cronologic,
lezarea memoriei recente e fenomenul cu care începe procesul psihologic care
duce la o reacție de autoapărare, adică hotărârea de a opri eforturile de
însușire a unor lucruri noi, sub pretextul că omul învățat nu mai are nevoie de
noi cunoștințe și, chiar dacă mai are nevoie, noile noțiuni nu mai pot fi înmagazinate
în memorie. În felul acesta, ne automințim, profităm de o noțiune dovedită
științific ca inexactă și ne adormim conștiința de intelectual.
Dar lucrurile stau complet altfel. Așa cum activitatea fizică
prezervă condiția fizică, tot așa activitatea intelectuală menține capacitatea
mintală și memorizarea de fapte noi. Un tânăr care ocupă un loc special în
gândurile mele medita cu glas tare, enunțând că de la o anumită vârstă ceea
ce-l ține pe om activ e un cord sănătos și un creier activ. Și mă întorc la
celebra savantă italiană Rita Levy-Montalcini, laureată a premiului Nobel,
care, la vârsta de 100 de ani (!), enunța preceptul după care ceea ce menține
individul activ din punct de vedere cognitiv e permanenta punere în funcțiune a
neuronilor.
La o mai profundă analiză a frazei alăturate, ce aparține unuia
dintre cei mai de succes indivizi ai timpurilor noastre, ne apropiem de
recunoașterea unei realități caracteristice în mod special erei în care trăim.
Acumularea de noi cunoștințe și evoluția tuturor științelor e un fenomen care a
aparținut dintotdeauna civilizației umane. Cu fiecare an, cu fiecare apariție a
unei inteligențe noi, cu fiecare progres tehnic sau intelectual, cantitatea de
cunoștințe puse la îndemâna individului crește în mod semnificativ. Dar, în
ultimele decade, cantitatea de noi date în orice domeniu a devenit
incomensurabilă. N-aș dori să reamintesc aici banalități, dar nu mă pot opri de
la a repeta ceea ce se știe deja de zeci de ani, și anume că volumul de
cunoștințe noi crește în progresie geometrică. Are loc o adevărată explozie de
informații, practic imposibil de însușit în totalitate, chiar de geniile care
trăiesc în mijlocul nostru.
Și aici apare fenomenul cunoscut de toți, ajutorul care vine din
partea tehnologiei informatice. În aparență, acest fenomen cuprinde doar
elemente pozitive. Ușurința cu care se poate accesa orice informație face ca
orice activitate cognitivă să devină posibilă. Ba, mai mult, felul în care ni
se oferă informația, deja pregătită, „digerată” și în cantitatea dorită,
reprezintă și o imensă economie de timp. În majoritatea cazurilor, o întrebare
pusă corect produce în fracțiuni de secundă toate datele necesare pentru a
elucida un subiect, indiferent care. Unde sunt timpurile când nevoia de a
răsfoi un manual sau un tratat pentru a găsi răspunsul adecvat necesita ore în
șir, la capătul cărora, nu de puține ori, informația căutată nu putea fi găsită
și întrebarea rămânea fără răspuns?
Dar, fără discuție, așa cum în viață culoarea predominantă e
cenușiul, adică nimic nu e doar alb sau doar negru, și în acest domeniu
explozia informațională și ușurința obținerii de date nu sunt lipsite de
dezavantaje semnificative. Primul dintre ele e scăderea evidentă a nevoii de
memorie activă. Gândul mi se îndreaptă spre acei ani în care eram obligat să
memorizez zeci de numere de telefon, dintre cele mai importante pentru
activitatea mea zilnică. Astăzi, fenomenul e cunoscut de toți: numerele de
telefon nu se mai țin minte, pentru că memoria a devenit apanajul telefonului
celular. Zilele de naștere ale celor mai apropiați membri ai familiei și ale
celor mai dragi prieteni sunt depozitate în calculator și există nenumărate
sisteme automate care-ți aduc aminte de data respectivă, fără niciun efort de
memorie. Un al doilea element cu aspecte divergente este ușurința cu care
individul ajunge în prezent la sursele de informații legate de propria sa
sănătate. Această nouă stare de lucruri de multe ori vine în avantajul
pacientului, pentru că el apare în cabinetul medicului pregătit cu informația
necesară și devine pe loc un participant activ la convorbirea cu acesta. Dar,
fără discuție, această relativ nouă situație are și partea ei umbrită. Anecdota
care circulă azi prin spitale și policlinici se referă la răspunsul oferit de doctor
unei paciente doritoare să știe pentru ce mai e nevoie de experiența medicului
când totul există pe calculator. Răspunsul colegului interogat: „Pentru ca nu
cumva să muriți din cauza unei greșeli de tipar”! Informația care stă la
dispoziția pacientului e nelimitată, dar interpretarea ei cere nu o dată
cunoștințe profunde și experiență profesională, care permit înțelegerea unor
date „seci” și a modului în care ele pot fi traduse în decizii potrivite
pacientului respectiv.
Toate cele de mai sus
ridică, fără discuție, un noian de întrebări pentru noi, cei care activăm pe
tărâmul menținerii sănătății celor care ne înconjoară. În primul rând, mă voi
întoarce la citatul lui Bill Gates. Nu am niciun dubiu relativ la
corectitudinea acestei fraze. Lucrurile par clare oricui este interesat de a
găsi elixirul cunoașterii. Secretul e permanenta căutare de noi informații, pe
toate căile. Medicul activ, indiferent de vârstă, nu-și mai poate permite să se
bazeze, în modul în care interpretează situația unui pacient și ia deciziile
necesare, pe cunoștințele acumulate în urmă cu ani. Medicina nu a fost
niciodată o profesie statică, dar în acest nou mileniu noțiunile se schimbă
foarte des, atât de des încât nevoia de a te pune la punct cu ultimele date e
stringentă, mai mult ca niciodată. Nu numai teoriile suferă schimbări, nu numai
datele vechi devin perimate în fața celor noi, dar nu de puține ori se schimbă
chiar tehnicile practice, cu care eram obișnuiți de ani de zile. Oare cine își
mai poate permite să realizeze un bloc de nervi periferici fără a apela la
ecograf? Același aparat devine indispensabil în cazul canulării venei jugulare
interne, pentru a evita puncția accidentală a carotidei. Cu alte cuvinte,
medicul activ nu mai poate face abstracție niciun moment de noile surse de
informație.
Pe vremuri, se spunea că lipsa de progres e de fapt un regres și
acest precept a devenit azi mai adevărat decât oricând. Dar permanenta nevoie
de a învăța trebuie recunoscută nu numai de medicul însuși, ci și de cei care
administrează sănătatea publică, în orice țară și în orice domeniu.
Recunoașterea obligației medicului de a se autoinstrui în permanență trebuie
dublată de măsuri care să-i permită acestuia accesul la informații, cum ar fi
dreptul (și acoperirea financiară!) de a lua parte la congrese și alte
manifestări științifice, crearea accesului facil la datele electronice (cum ar
fi abonamentul colectiv al spitalului la reviste care pot fi citite pe
calculator) etc.
Și ce rămâne la urmă? Iată întrebarea pe care ar trebui să și-o
pună orice medic (și în general orice profesionist): odată părăsită activitatea
zilnică, meseria căreia i-ai dedicat întreaga ta viață, care e modalitatea de
a-ți păstra neuronii în funcție? Iată o întrebare la care refuz să răspund.
Pentru că nu există un singur răspuns. Fiecare dintre noi e obligat să-și
găsească acele preocupări care să-i mențină interesul de a se informa, de a
continua să învețe, de a acumula noi date și noțiuni. Căci, până la urmă, ceea
ce primează e calitatea intelectuală a fiecăruia dintre noi. Ea nu se poate
măsura și, de cele mai multe ori, nu e evidentă pentru cei din jur. Dar
satisfacția senescentului de a mai fi în stare să-și folosească intelectul și
să facă loc noutăților îndulcește gustul uneori amar al vârstei înaintate. Aceasta
este de fapt virtutea senescenței.
|
„Momentul în care începi să îmbătrânești e
cel în care ai încetat să înveți și să-ți însușești noțiuni noi.”
(Bill Gates, n. 1955) |
