I would warn you
against the trials of the day soon to come to some of you – the day of large
and successful practice. Engrossed late and soon in professional cares, getting
and spending, you may so lay waste your powers that you may find, too late,
with hearts given away, that there is no place in your habit-stricken souls for
those gentler influences which make life worth living.
William Osler –
„Aequanimitas“ (1889)
S-ar
putea ca angajatorul dumitale, drag coleg, să creadă că nu ai destui pacienţi.
Dacă lucrezi în privat, din punctul lui de vedere, pacienţii nu sunt niciodată
prea mulţi. E ca şi cum un negustor s-ar plânge că vinde prea multă marfă. Dacă
lucrezi la stat şi faci zece gărzi pe lună şi sunteţi doar doi oameni care se
ocupă de o secţie de cincizeci de paturi, probabil că statul consideră şi el că
ai prea puţini pacienţi – altfel ar începe reforma aia sanitară care ar face ca
nu chiar toţi colegii tăi de facultate să emigreze fără să mai privească
înapoi. E pseudoparadoxul câmpului muncii: cu cât e mai multă treabă de făcut,
cu atât cei din jur vor considera că nu faci destulă.
Ba,
mai mult, s-ar putea ca dumneata însuţi să crezi că ai prea puţini pacienţi.
Creditul ăla nu se va plăti singur, grădiniţa e scumpă şi s-ar putea să vrei să
te duci la congres – un lux extravagant, de acord, dar Colegiul Medicilor nu se
lasă şi ţine neapărat să acumulezi puncte EMC.
Ar
fi util, aşadar, un instrument de detectare a volumului excesiv de muncă, la o
distanţă sigură de primele simptome ale sindromului burnout.
Ca
psihiatru, mă autosesizez foarte devreme când am prea mulţi pacienţi. O fi, pasămite,
de la marea încărcătură empatică pe care o suport, de la travaliul emoţional
zilnic, de la critica superioară asupra propriilor mele emoţii (glumesc,
desigur) sau poate din pricina firii mele meditative, care m-a făcut să nu aleg
medicina de urgenţă la rezidenţiat. Aşa că, în cele ce urmează, voi împărtăşi
câteva semne precoce ale excesului de pacienţi. Nu ca trecere în revistă a
dovezilor existente, ci mai curând ca mărturisire subiectivă, în speranţa că,
dacă vă regăsiţi în cele de mai jos sau dacă aveţi alte semne de adăugat, îmi
veţi da de ştire, ca într-un grup de suport prin corespondenţă.
Sunt mai puţin implicat emoţional.
Adesea văd cazuri care, poate acum un an, mi-ar fi produs mari anxietăţi. Nu
există pacient faţă de care să nu am un grad de anxietate, dar sistemul meu
limbic investeşte mai puţină per caz. Ciudat, dar dorm mai bine decât anul
trecut, deşi n-ar trebui. Optimistul din mine îşi spune că e şi ăsta, poate, un
semn de maturizare profesională, însă pesimistul mă trage de mânecă şi îmi zice
că, dacă sunt superficial în afect, risc să fiu aşa peste tot. Presupun că,
atâta timp cât pesimistul e la putere, am încă o doză sănătoasă de anxietate, aşa
că îl cultiv permanent cu multă grijă.
Clasific mai uşor. Majoritatea
cazurilor îmi produc, din primele minute, un déjà vécu. Regăsesc, în propria mea viaţă, clasica dilemă dintre
categoric şi dimensional. E bine să poţi să clasifici, e o activitate
fundamentală a creierului omenesc, însă e periculos să clasifici oameni. O faci
oricum, punând diagnostic, şi sigur că e nevoie de un profesionist pentru a
discrimina, tocmai pentru că neprofesioniştii fac rău aproape de fiecare dată
când discriminează (cuvântul însuşi a devenit peiorativ). O faci sub umbrela
profesiei şi a confidenţialităţii. Dar, în viaţa umană, „pateticul e în
detalii“ (zicea Borges) şi cea mai mică nuanţă care îţi scapă poate răsturna
situaţia. În psihiatrie, nu clasificarea e partea grea a muncii, nici cea
determinantă, ci detaliile inclasificabile. Bănuiesc că e la fel în toate
specialităţile.
Sunt mai rutinier. Depind mai mult de
repetiţii şi şabloane, de un program zilnic constant, previzibil, de gesturi
bine-cunoscute, chiar şi de oameni cunoscuţi.
Uit mai mult. Uitarea e necesară,
dar în hăţişul de informaţie, figuri, nume, grădinarul responsabil cu tunsul
face exces de zel. Mai des decât înainte, sunt salutat de câte un pacient şi nu
reuşesc să-mi aduc aminte nici măcar dacă au existat întâlniri anterioare, ce să
mai zic de circumstanţele acestora. Şi trebuie să rezist tentaţiei de a mă face
că îmi aduc aminte. Din fericire, există notiţe şi fişe medicale şi nu e nevoie
să ţin minte absolut totul, dar era o vreme în care nu concepeam să uit că am văzut
un pacient.
Mai puţin interes spontan pentru alte activităţi
profesionale.
Nu că aş avea atât de multe, dar uneori mai scriu, alteori mai vorbesc în
public despre meseria mea şi lucrurile ce ţin de ea. Ocaziile de a o face sunt
mai dese, dar nu reuşesc să mă mai implic cum o făceam înainte, deşi nu neapărat
timpul îmi lipseşte. Uneori, mergând cu bicicleta către serviciu, îmi vine câte
o idee care mi se pare, atunci, bună, dar, câteva ore mai târziu, când aş putea
să o trec pe hârtie, constat că nu mai am niciun fel de tragere de inimă de a o
face, nici nu mi se mai pare că merită. Mult mai des fac lucruri sub presiunea
conştiinţei că trebuie să le fac decât sub imperiul entuziasmului şi
interesului pozitiv.
Mă enervez mai uşor. Oi fi eu mai puţin anxios (sau mi se
pare), dar sunt mai iritabil. În fiecare zi, de mai multe ori pe zi, mă
întâlnesc cu aceeaşi sumă de prejudecăţi toxice pe care lumea le-a secretat ca
răspuns la suferinţa psihică a altora. Nu le înşir aici, nu e loc. N-am încotro
decât să le adresez, de fiecare dată, încât uneori am impresia că recit pe
dinafară nişte poezii al căror conţinut îşi pierde sensul. Şi, uneori, mă
enervez. Am descoperit că furia este ceea ce urmează dincolo de oboseală. Şi
cum oboseala nu aduce nimic bun atunci când e ignorată, furia aduce lucruri
mult mai rele. Un alt lucru pe care l-am învăţat e să nu mă ascund, să nu rămân
cu orice preţ imperturbabil. Când un pacient mă provoacă („ştiu că toţi psihiatrii
sunt vânduţi companiilor de medicamente, vreţi să mă faceţi legumă“), o face
din pricina anxietăţii lui şi din dificultatea pe care poate el însuşi a
întâmpinat-o de a obţine răspunsuri. Şi răspunsul meu trebuie să aibă o
coloratură afectivă, ca să fie cu adevărat realist. E bine, aşadar, să-mi
ascult mica mea furie înainte să răspund. Dar, uneori, furia mea îşi revendică
prea zgomotos dreptul de a fi auzită şi atunci e momentul să iau o pauză.
Totul are un dublu tăiş. Dacă nu era evident
din cele scrise mai sus, o repet aici. Toate instrumentele mele
profesionist-afective devin greu manevrabile din cauza asta. Cu fiecare în
parte pot face bine sau rău şi diferenţa e cu atât mai subtilă cu cât numărul
de pacienţi e mai mare.
Viaţa personală e în armonie cu cea
profesională.
Mă enervez uşor şi acasă, deşi familia mea n-are nicio vină. Sunt mai greu de
mişcat de o carte bună, mi-e mai greu să regăsesc bucuria infantilă a mersului
pe bicicletă. Uneori am impresia că „patinez pe gheaţa subţire“ a realităţii
cotidiene. Am dezvoltat tabieturi.
Din
fericire, niciodată nu ajung prea departe cu lucrurile astea. Ca şi domniile
voastre, nu am luxul concediilor lungi şi frecvente, dar frumosul se află peste
tot. În zâmbetul copiilor mei, într-un apus de soare întrezărit din tramvai, în
cana de ceai de pe birou – cu care Sanepidul este în profund şi declarat
dezacord.
