A doua oară au fost douăzeci de ani
mai târziu, când lucram în Franța, pentru un congres. Era
ianuarie, dar iarna marseilleză nu e tocmai o iarnă, ci doar un fel
prin care soarele te orbește mai tare de obicei, pentru că e mai
jos, chiar în fața ta. Atunci a fost prima dată când m-am urcat
pe o bicicletă și măcar de asta viața mea a devenit mult mai
bună.
Au mai trecut șapte ani și zilele
trecute am revenit la Marsilia. Am stat o singură zi întreagă, și
chiar și așa a trebuit să apuc de zăbrelele timpului meu măsurat
și să trag de ele până s-au strâmbat suficient cât să încapă
ziua asta. Dar am reușit. Cum spuneam, la Marsilia soarele e
orbitor. În prima oră, nici nu poți privi înainte, îți ții
privirea plecată și smerită și ochii cât mai mijiți, dar apoi
te obișnuiești cu lumina, pupilele capătă o culoare mov ca
levănțica și aurie ca ambra, iar sângele începe să-ți cânte
zgomotos într-o limbă pe care nu o înțelegi, antică precum
latina, doar că vie. Și te prelingi la vale, prin mizeria
străzilor, către portul vechi, care le primește pe toate, și
noroiul, și lavanda, și lăturile, și sărăcia, și untdelemnul,
și heroina, și gloanțele, și lamele de cuțit, și propriile tale
păcate, și cântecul marinarilor, se varsă toate în Mediterana și
ea le primește generoasă și nici măcar nu își schimbă culoarea
imposibilă.
Talasemia
minoră este o varietate de sânge care s-a născut pe malul
Mediteranei, ca o adaptare împotriva malariei. Celulele mele roșii
sunt mult prea mici ca Plasmodium
falciparum
să se poată cuibări în ele, cum îi place lui. Sunt mici, mor
repede și altele le iau locul. Uneori, fac anemii și sunt obosit,
dar altminteri nu îmi strică viața și în plus știu că am
moștenit sângele unui strămoș mediteraneean, chiar dacă nu știu
când a venit aici, poate în neolitic. Mi-e milă de oasele lui,
ascunse sub stratul infinit de loess al Bărăganului, atât de
departe de casă. Poate venea chiar din Marsilia, de asta mă simt
așa de bine acolo. Dar nu neapărat, Jean-Claude Izzo, un
italo-spaniol scriitor de polițiste, zicea că la Marsilia ești
acasă indiferent de unde vii.
Ca de obicei, când nu ai timp, te
salvează bicicleta. De câte ori nu m-a salvat până acum! M-am
urcat pe o închiriată zdrăngănitoare și am bătut fiecare
stradă, pe Cornișă, pe dealul abrupt al bisericii Notre-Dame de la
Garde, de unde se vede întreaga lume ca în palmă, am țopăit pe
treptele cartierului Coșului, am ieșit din oraș pe șosele înguste
printre golfurile albe și pline de flori numite Calanques, am
străbătut păduri de copaci cu frunze lucioase și care nu știu
cum se cheamă dar miros greu ca somnul de la 3 noaptea, m-am întors
în oraș, m-am amestecat cu traficul nervos, am făcut la stânga
unde trebuia să fac la dreapta și m-am rătăcit prin cartiere fără
niciun nume și de unde adesea nu mai ieși, dar uite că am ieșit,
eu, cel care a ieșit și din Ferentari – căci ce e Marsilia dacă
nu un Ferentari explodat ca o boabă de popcorn care a stat prea mult
în soare, pe plajă?
Dar poate era mai bine să nu ies.
Căci acum m-am întors, după ce m-au procesat trenul, aeroportul și
avionul și m-a scuipat pe partea cealaltă autobuzul 783, direct pe
lespedea mahalalei mele defuncte, în orașul ăsta mic și trist, cu
oameni surzi și amnezici, pentru că nimeni nu ascultă și nimeni
nu ține minte, nici măcar eu, care, oricât mi-aș ciuli urechile,
tot nu îl aud pe strămoșul meu mediteraneean, nu bat mai departe
de stră-străbunicul din strada Țepeș Vodă, și pe el în aud
atât de stins. Dar, în ciuda episcopului Berkeley, sângele cântă,
chiar dacă nu e nimeni să îl audă.
