Pe
vremuri, mai toţi prietenii mei, colegii de liceu, au ales o carieră
inginerească, lăsându-mă practic singur în lupta cu ştiinţa medicală, ca
student şi apoi ca medic anestezist reanimator. În vreme ce foştii mei colegi
se ocupau de cucerirea ştiinţelor exacte, eu pluteam cu dificultate pe o mare
de noţiuni neclare, inexacte sau încă nedovedite ca fiind adevărate. Ajutat
totuşi de părintele meu medic, am ajuns destul de repede la concluzia că nevoia
de a te pune la punct cu tot ce e nou în profesie provine nu numai din faptul
că apar lucruri noi, odinioară neştiute şi pe vremuri inexistente, ci mai ales
pentru că noile studii, în mare măsură, infirmă aşa-zisele precepte universal
recunoscute şi însuşite de lumea medicală până în acel moment. Îmi vin în minte
o multitudine de exemple din lunga mea carieră (peste 50 de ani), care pot să
confirme cele de mai sus. Dar mă voi limita la una sau două din poveştile ce
fac parte integrantă din propria mea istorie profesională.
La începutul
anilor ’60, când eram ucenic în secţiile de anestezie de la spitalele
Brâncovenesc şi Panduri, lumea dascălilor mei se afla încă sub influenţa
celebrului articol publicat de Beecher şi Todd (doi eminenţi anestezişti
americani), care prezenta o statistică din care reieşea în mod clar efectul
cardiotoxic al curarei. Doar la ani distanţă de la apariţia articolului care a
făcut vâlvă în rândurile anesteziştilor de pretutindeni, s-a dovedit că, de
fapt, procentul mare de decese intraanestezice legate de folosirea curarei
(introdusă în practică de canadianul Griffith cu doar zece ani înainte) era
urmarea insuficienţei respiratorii acute produse de paralizia muşchilor
respiratori – aflaţi, ca şi restul muşchilor striaţi, sub influenţa nefastă a
substanţei paralizante. Această teribilă întorsătură, alături de celebra
epidemie de poliomielită din Scandinavia anilor ’50, stă de fapt la baza unei
întregi ştiinţe şi practici în domeniul anesteziei, şi anume ventilaţia
artificială.
Respectul
pe care-l port dintotdeauna colegilor mei chirurgi, partenerii mei de sală de
operaţie de mai bine de o jumătate de secol, nu mă va împiedica să amintesc o
altă eroare, devenită temporar cărămidă de bază în zidul pe care şi l-au
construit chirurgii de peste tot în explicarea procentului relativ ridicat de
dehiscenţe de anastomoză pe tubul digestiv. O serie de articole, mai ales în
presa franceză de specialitate, „dovediseră“ un fapt aparent justificat din
punct de vedere fiziopatologic. Dehiscenţa anastomozei era pusă pe socoteala
folosirii neostigminei, antidotul acţiunii miorelaxante a substanţelor
curarizante. Explicaţia era simplă: neostigmina, prin efectul ei
anticolinesterazic, permite transferul impulsului nervos spre fibra musculară
şi, în felul acesta, se opune efectului paralizant al miorelaxantului. Acest
efect asupra muşchiului striat, pretindeau autorii acelor articole din anii ’60
ai secolului trecut, e prezent şi în stratul muscular al tubului digestiv,
care, prin accentuarea peristaltismului, produce deloc dorita dehiscenţă, cu
grave urmări pentru pacientul proaspăt operat. A fost nevoie de multe studii de
laborator şi clinice pentru a infirma această falsă teorie şi a obliga
chirurgul să-şi îmbunătăţească tehnica operatorie, în felul acesta prevenind
catastrofala complicaţie.
Aşa
cum îşi poate închipui cititorul, cele de mai sus nu sunt situaţii neaşteptate.
Medicina, ca şi viaţa în sine, e un domeniu în care noţiunile au rareori un
caracter irefutabil. Ceea ce este evident astăzi devine improbabil mâine şi
imposibil poimâine, iar noi, medicii, trăim această realitate şi încercăm în
fiecare zi şi aproape cu fiecare pacient să navigăm cu succes şi eficacitate
între noţiunile pe care le-am însuşit şi pe care le aplicăm şi noile date care
au darul să zdruncine siguranţa de sine a fiecărui medic. Această permanentă
nesiguranţă legată de posibilitatea ca ceea ce proferăm azi să fie inexact
mâine stă, cel puţin parţial, în calea încrederii pe care pacientul ar trebui
s-o aibă faţă de medicul său curant. În era internetului, pacientul are acces
permanent şi nelimitat la tot ce s-a scris şi s-a publicat în legătură cu boala
sa. El apare în cabinetul medicului înarmat cu ultimele date din literatură –
unele care contrazic opinia sau sfatul medicului. Inutil să amintesc aici că o
bună parte din ce se scrie e perisabil sau ridică grave semne de întrebare.
Pacientul laic nu posedă capacitatea de a discerne între ipoteze publicate dar
nu complet demonstrate şi fapte indubitabile care stau la baza soluţiei propuse
de medic. De aceea, de multe ori, conflictul pluteşte în atmosfera încăperii în
care are loc dialogul şi în care medicul consultă, examinează, ascultă şi apoi
formulează o părere.
Edward Winslow, un
eminent cardiolog american, nu vorbeşte în citatul alăturat despre nesiguranţa
şi permanenta suspiciune a medicului în faţa unor date care azi par veridice,
dar mâine pot deveni irelevante. Avertismentul său se referă la acea
încăpăţânare aproape instinctivă a individului, în general, a medicului în
special, de a se crampona de o noţiune pe care el o consideră de nezdruncinat
şi de a rămâne orb în faţa unor date care contrazic cele ştiute. Acesta e
pericolul adevărat şi nu cel al nesiguranţei noţiunii de azi.
În
medicină, lucrurile trebuie luate, într-o bună măsură, cu titlul de inventar. A
schimba o tactică terapeutică pe baza unui singur articol (oricât de importantă
şi cunoscută ar fi revista care l-a publicat) e la fel de periculos ca
rezistenţa nejustificată faţă de fapte evidente, demonstrate în mod ştiinţific
şi care nu lasă loc de dubii. Sau greşesc atunci când mă refer la date
indubitabile azi, care pot deveni problematice mâine sau poimâine?!
Iată
capcana în care ne aflăm. A fi conştient de existenţa ei reprezintă, de fapt,
baza ideologică pe care ne construim atitudinea faţă de literatura ştiinţifică
şi abordarea etică a datelor de care ne ajutăm în tratamentul pacientului aflat
în îngrijirea noastră.
„Nu lucrurile pe care nu le cunoşti te bagă
în bucluc, ci cele de care eşti sigur şi care se dovedesc a nu fi aşa.“ (Edward B. J.
Winslow, 1980) |