Acasă
Carapacea chirurgului
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN
vineri, 30 mai 2014
Citatul de mai jos ar trebui să surprindă
orice membru al echipei chirurgicale. Faptul că a fost scris de un chirurg reprezintă
un act de curaj, o încercare de a explica anumite aspecte contradictorii ale
personalităţii medicului operator.
Richard
Selzer s-a retras demult din practica medicală, are în prezent 86 de ani, dar
mai scrie – e drept, puţin, practic nu mai publică, pentru că tot ce scrie în
aceste zile e ascuns în jurnalul său, pe care nimeni nu a avut încă ocazia să-l
răsfoiască. Însă activitatea sa scriitoricească a fost una extrem de prolifică:
schiţe, romane, impresii, multe având ca sursă de inspiraţie activitatea
medicală. Selzer a practicat vreme de zeci de ani chirurgia generală la New
Haven (Connecticut), fiind profesor la Universitatea Yale. De-a lungul carierei
sale, a avut ocazia să cunoască o sumedenie de confraţi şi să le urmărească nu
numai activitatea profesională, ci şi (sau mai ales) comportamentul în sala de
operaţie, inspirându-se astfel pentru scrierile sale.
Chirurgul şi-a câştigat faima – acceptată
de-acum de toţi – de „tiran/terorist“ în sala de operaţie, comportamentul său
fiind însă considerat absolut normal: chirurgul ţine în mâna sa soarta
pacientului şi această situaţie, care-l apropie de Atotputernic, îi permite să
se enerveze, să ţipe, să umilească, să înjosească, totul de dragul salvării
vieţii pacientului. Nu am nicio îndoială că şi astăzi mai putem întâlni
asemenea „eroi“ în sălile de operaţie. Numai că lucrurile s-au mai schimbat.
Soarta pacientului nu se află numai în mâna celui care mânuieşte bisturiul, ci
depinde (şi) de o mulţime de alţi factori, de alţi specialişti. Un pacient
insuficient investigat înainte de operaţie, o anestezie incorectă, lipsa unor
medicamente esenţiale, incapacitatea serviciului de transfuzii de a satisface
necesităţile sălii de operaţie, fiecare în parte şi toate la un loc „ciupesc“
din aureola de unic salvator a chirurgului.
Mai mult, în zilele noastre, exploziile de
furie ale „patronului“ sălii de operaţie nu mai sunt admise. În unele spitale
americane funcţionează de ani de zile sistemul de alarmă în blocul operator,
care informează pe loc pe toţi cei prezenţi de orice scenă penibilă s-ar
petrece în vreuna din săli, de orice gest nelalocul lui, iar semnalul e urmat
de intrarea tuturor chirurgilor liberi în acel moment în sala problematică;
simpla lor prezenţă face să înceteze „spectacolul“.
Selzer se referă la un aspect chiar mai
important: nu putem muri cu fiecare pacient. Acest precept are o deosebită
importanţă în sala de operaţie. Un chirurg de succes (ca şi un anestezist de
succes) e cel care ştie să-şi stăpânească simţurile şi reacţiile şi să le
neutralizeze de o manieră care să-i permită să continue să se ocupe de situaţia
pacientului în clipele cele mai critice. Din păcate, lunga perioadă de formare
a chirurgului conţine foarte puţine elemente de pregătire psihologică, atât de
necesară în acele cazuri în care stăpânirea de sine şi perfectul control al
situaţiei în camera de gardă sau în sala de operaţie pot decide, până la urmă,
salvarea pacientului.
Richard Selzer şi-a început cariera de
chirurg în anii în care anestezia, ca specialitate medicală, era încă în faşă,
chiar şi în Statele Unite şi chiar şi la celebra universitate Yale. Imediat
după al Doilea Război Mondial, anestezia oferită pacientului nu avea
capacitatea de a estompa în întregime reacţia pacientului la actul operator. În
acea vreme, stresul chirurgical se combina cu stresul anestezic şi de aceea nu
e de mirare că, în multe cazuri, situaţia pacientului devenea gravă nu pentru
că intervenise o complicaţie pe masa de operaţie, ci din cauza incapacităţii
echipei chirurgicale de a preveni şocul operator. În acele momente, atitudinea
chirurgului (a nu se uita, mare majoritate a anesteziilor era în mâna surorilor
de sală), capacitatea sa de a controla situaţia, de a da cele mai corecte
ordine şi de a lua cele mai potrivite decizii, toate la un loc deveneau
cruciale pentru prevenirea sau rezolvarea dezastrului pe masa de operaţie.
Din fericire, situaţia din prezent e complet
diferită. Rezidentul în chirurgie şi cel în anestezie învaţă cum să dezvolţi
spiritul de cooperare în sânul echipei chirurgicale, care e calea cea mai
eficientă de a transmite celorlalţi membri informaţiile necesare pentru a
asigura bunul mers al intervenţiei chirurgicale. Astăzi, o scădere de tensiune
arterială în timpul operaţiei e de cele mai multe ori rezolvată de medicul
anestezist, fără a fi nevoie de intervenţia activă a chirurgului. În acelaşi
timp, o hemoragie severă în plaga operatorie necesită perfecta colaborare a
tuturor celor care participă la actul chirurgical. Cu alte cuvinte, chirurgia a
încetat să mai fie un act barbar.
Dar mai ales chirurgul zilelor noastre nu
trebuie să devină insensibil la suferinţa umană pentru a-şi îndeplini menirea
de tămăduitor. Ceea ce se cere chirurgului e înţelegerea perfectă a condiţiei
pacientului, pregătirea preoperatorie adecvată, alegerea tehnicii chirurgicale
celei mai potrivite pentru fiecare caz şi cooperarea eficientă, judicioasă cu
toţi specialiştii responsabili de situaţia pacientului.
|
|
„În sala de operaţie, pacientul trebuie
anesteziat pentru a-l feri de suferinţa durerii. Dar şi chirurgul trebuie
anesteziat împotriva emoţiilor provocate de actul operator în sine şi pentru
a-i permite să efectueze intervenţia chirurgicală. Această acţiune terapeutică,
care necesită o incizie în corpul omenesc, poate fi foarte bine asemănată cu un
act barbar. De aceea, chirurgul are nevoie de a se închide într-o carapace,
care să-l împiedice a detecta cu simţurile lui ceea ce se întâmplă în timpul
operaţiei. Iată motivul pentru care mulţi chirurgi sunt consideraţi insensibili
la suferinţa umană.“
