„Cine are carte, are patru ochi.“ Proverbul acesta m-a însoțit
de-a lungul copilăriei mele, întruchipare în cuvinte a ceea ce am văzut în casa
părintească și a felului în care am fost „îndoctrinat“ spre iubirea cuvântului
scris și respectarea cărții. N-aveam voie să îndoi colțul vreunei pagini,
pentru a ști unde am rămas cu cititul, iar cărțile cu coperți fragile trebuiau
învelite, pentru a fi protejate.
Conținutul unei cărți era întotdeauna corect și adevărat.
„Oamenii nu scriu minciuni“, mi se spunea, „cuvântul scris e sfânt“. Doar
treptat, odată cu dezvoltarea mea intelectuală, am început să înțeleg
realitatea, dar respectul pentru carte a rămas neatins. Setea de a citi a
devenit evidentă încă în liceu, unde anumite materii „sensibile“, cum ar fi
istoria sau literatura, nu aveau manuale, ci totul trebuia notat și detaliile
treceau de la catedra profesorului în caietul de notițe. Folclor științific de
tip comunist! Penuria surselor de informații a continuat și în facultate. Nu-mi
aduc aminte să fi avut vreun manual de chimie, de fizică sau de histologie, iar
în ceea ce privește anatomia, ne luptam între noi pentru a pune mâna pe
puținele exemplare ale manualului lui Gray, aflat la biblioteca facultății în
număr cu totul insuficient pentru nevoile sutelor de studenți. Găseai, în
schimb, literatură marxist-leninistă câtă voiai!
Apoi a început lupta dintre cele scrise în manuale și articolele
apărute în jurnale științifice, unele din ele – chiar multe – contrazicând
preceptele preluate din tratatele întocmite de profesioniști foarte cunoscuți.
Această permanentă controversă între tratat și ultimul articol publicat
caracterizează până în ziua de azi felul în care are loc instruirea
profesională a medicului. Contradicțiile au devenit naturale, ele permițând
clinicianului să abordeze orice problemă din mai multe unghiuri și să-și pună la
contribuție discernământul, întărit de experiența acumulată de-a lungul anilor
de practică.
Lucrurile nu sunt însă deloc simple. Pentru că nici ultimele
articole publicate nu „vorbesc“ la unison, ci de multe ori prezintă fapte și
concluzii diametral opuse. Multe lucrări publicate au un iz de subiectivitate
provenit din faptul că cercetătorul a fost – direct sau indirect – influențat
de factori externi, străini preceptelor științifice, cum ar fi granturi
obținute de la diverse firme interesate în publicarea unor date favorabile
propriilor lor interese.
În ultimele zeci de ani, un nou concept a venit în ajutorul
cititorului profesionist. E vorba de ceea ce americanii au numit evidence-based
medicine, medicina bazată pe dovezi, o cerință care impune cercetătorului
prezentarea unor dovezi indubitabile privitoare la concluziile pe care le
propune. Selecționarea, pe baza acestui concept, a articolelor propuse pentru
publicare ușurează simțitor eforturile medicului de a despărți „grâul“ de
„neghină“ și a prelua, pentru practica sa de rutină, numai acele date care au
trecut prin filtrul analizei rezultatelor. Cu alte cuvinte, editorului de
jurnal științific îi revine un rol esențial în procesul de documentare a
medicului care urmează să aplice la următorul pacient cele citite cu o seară
înainte.
Respectul pentru cuvântul publicat a fost oarecum umbrit, în
ultimele decenii, de apariția cuvântului... electronic. Există o tendință,
foarte greu de contracarat, de a căuta în media electronice tot ce pe vremuri
îți oferea cartea. Se citesc pe internet nu numai romane, ci și tratate și
articole publicate în jurnalele de specialitate. Întrebarea care se pune este:
în ce măsură această practică afectează calitatea procesului de informare și,
mai ales, dacă ar trebui limitat acest nou obicei, pentru a readuce cititorul
la cartea tipărită.
Făcând parte din generația „veche“, născută și educată înainte
de apariția internetului, subsemnatul se găsește în fața unui adevărat obstacol
atunci când trebuie să-și expună punctul de vedere în această chestiune.
Accesul la cuvântul electronic a devenit extrem de facil și de ieftin. O
mulțime de publicații tipărite oferă cititorului și o variantă electronică,
ceea ce ușurează accesul și permite, cu repeziciunea caracteristică fenomenului,
o informare rapidă și, de multe ori, corectă. Și aici, discernământul personal
joacă un rol important, pentru că nu tot ce apare pe ecranul calculatorului e
corect și dovedit.
De fapt, problema e cu totul alta. Revoluția electronică a pus
în fața cititorului doritor de date noi o imensitate de informații, practic
imposibil de digerat. De aceea, selecția trebuie făcută cu multă grijă, fiecare
concluzie analizată și judecată, iar, în fața unei situații contradictorii,
opinia unui confrate cu mai multă experiență poate limita lipsa de siguranță.
Dar să ne întoarcem o clipă la Jacob Moellen, cărturar
talmudist din secolul XIV. Nu încercați să găsiți date despre el în media
electronică! Mai curând îl veți găsi sub numele de Molin, dar amănuntele despre
viața sa sunt prea puțin cunoscute. În citatul alăturat, Moellen de fapt
preaslăvește doar indirect importanța cuvântului scris, pentru că, în fapt, el
dorește să accentueze importanța și locul special în ierarhia socială pe care
îl merită cărturarul, adică omul cărții.
Simt nevoia să mă refer la unul din cele mai cunoscute proverbe
românești: „Ai carte, ai parte“. Poate că cititorului i se pare conceptul
învechit, demodat, ieșit din uz și, pe undeva, are dreptate. Într-o lume în
care cel cu bani poate fi și analfabet (exemplele există și sunt cunoscute
peste tot, inclusiv în România și Israel), unde averea e aproape singurul
criteriu de plasare a individului pe scara valorilor sociale, întrebarea
care-ți vine în minte e: parte de ce?! De ce se poate bucura intelectualul
profund, posesorul nu numai al unor miriade de informații culese din cele
citite, ci și al unei inteligențe în care genetica a avut doar o importanță
secundară? De fapt, ceea ce a permis dezvoltarea spiritului său intelectual a
fost activitatea continuă de însușire a unor noi noțiuni, fapte, date, toate
acumulate prin citire, prin aprofundarea celor puse pe hârtie de cei de
dinaintea lui, totul trecut prin ciurul discernământului individual.
Repunerea intelectualului pe piedestalul de pe care a fost
coborât de vițelul de aur e un proces pe cât de important, pe atât de dificil.
Lupta pare dinainte pierdută și eforturile depuse de societate în direcția
dorită sunt insuficiente, abia simțite și complet ineficace.
În lumea medicală, superficialitatea și impostura au, de obicei,
picioare scurte, și aceasta pentru că, în profesia noastră, ceea ce contează e
rezultatul tratamentului aplicat pacientului, iar ca un tratament să aibă șanse
de reușită, el trebuie probat, aprobat și acceptat de comunitatea medicală,
dovedit ca potrivit și eficace prin amănunțite și laborioase studii, iar toate
aceste atribute nu pot fi câștigate decât printr-un lung și anevoios proces de
însușire a cunoștințelor. Și cum se poate obține acest deziderat? Bineînțeles,
citind.
„Dacă
doi oameni își așteaptă rândul să intre sau să iasă dintr-o casă, cel cu o
carte în mână are prioritate.“ (Jacob Moellen, secolul
XIV) |