În anul 1978, după o pauză de 12 ani,
Ministerul Sănătăţii dădea undă verde unei sesiuni de primariat, aceeaşi pentru
linia didactică şi pentru reţeaua comună. Întrucât nu se punea problema ocupării
unui post, ci doar a promovării unei trepte, iniţial nu mi-am făcut mari
probleme, gândind că am să mă descurc. Dar, când toţi candidaţii au fost
mobilizaţi la Bucureşti (unicul loc de desfăşurare a competiţiei) pentru
aspectele organizatorice, mi-am dat seama de adevăratele dimensiuni şi de
seriozitatea confruntării: 400 de candidaţi, trei comisii avându-i ca preşedinţi
pe profesorii Juvara, Şuteu şi Prişcu, cu desfăşurare pe timp de aproape trei
luni de zile. Nu era de glumă, prestigiul profesional intra în joc şi el nu
poate fi desconsiderat.
Cum şansa m-a plasat printre ultimele grupe
care urmau să intre în competiţie, m-am apucat de treabă, nu fără a ignora ştirile
(îngrijorătoare!) de pe… câmpul de luptă:
comisii extrem de severe, neiertătoare, respectarea strictă a metodologiei
celor 3 x 20 de minute (examinare, gândire, expunere), dezamăgiri, retrageri
din concurs etc. Era evident că cine pierdea proba la profesorul Juvara (prima
în cronologia desfăşurării) nu mai avea rost să continue.
Întrucât ponderea concursului înclina spre
cele două probe clinice, evident că m-am concentrat asupra examinării cât mai
multor bolnavi, dar am realizat foarte curând că pierdeam un timp preţios şi că
era nevoie de o abordare mai pragmatică. Drept care mi-am luat concediu şi,
ajutat de un secundar al serviciului, serios şi dornic de afirmare, am trecut
la prezentarea unor observaţii ipotetice sau robot: colegul îmi oferea datele
esenţiale ale cazului, eu ceream informaţiile necesare (analize, protocoale,
explorări şi altele), pregăteam expunerea şi o prezentam în condiţiile stricte
de concurs, cu ochii pe ceas. După terminarea expunerii, mai tânărul coleg era
adevăratul judecător (în timp, devenise un critic foarte exigent): „ai
omis/n-ai cerut/ai greşit/nu te-ai orientat/ai insistat prea mult/ai
minimalizat/trebuia să/ai ratat“ ş.a.m.d. Am parcurs împreună sute şi sute de
cazuri robot, care mi-au sporit nu numai experienţa şi cursivitatea
expunerilor, ci şi echilibrarea diferitelor compartimente ale acestora, în
cadrul întregului, cu mari beneficii pentru probele de concurs.
Modalitatea aceasta de pregătire, capitală
pentru pregătirea concursului, mi-a adus satisfacţia unui meritoriu loc 12
printre cei aproape 70 de noi promovaţi ca primari, dar, cu deosebire, m-a
îndemnat să finalizez cartea mea, publicată în 1987, „Vademecum pentru examene şi
concursuri“, care s-a bucurat de o bună primire în lumea chirurgicală. Se
cuvine să amintesc cititorului că, înainte de apariţie, întrucât nu eram cadru
didactic, aveam nevoie de girul-referat dat de trei profesori. Două dintre ele
le-am obţinut mai uşor, dar pentru cel de al treilea am apelat la profesorul
Juvara, care, după un an şi jumătate, timp în care a trecut peste întreaga alcătuire,
cuvânt cu cuvânt, m-a chemat la dânsul şi mi-a spus deschis (nu era omul
vorbelor ocolite):
– Moldovene,
nu pot să-ţi dau referatul. Asta e o carte didactică.
– Domnule profesor, aveţi dreptate, nu
contest, dar eu nu exprim punctul de vedere al dascălului, ci al celui de
dincoace de catedră.
– Aşa o fi, dar dacă o carte ca asta încape
pe mâna indivizilor ăstora (secundarii!), n-or
să mai citească nimic.
I-am
înţeles grija de dascăl adevărat, dar n-am dezarmat:
– Domnule profesor, fiecare trebuie să-şi
cunoască interesul. Dacă te poţi chema chirurg numai cu ce citeşti din cartea
mea… nu mai avem ce discuta.
În
cele din urmă, am primit referatul şi cartea şi-a urmat destinul, însumând un
total de 16.000 de volume distribuite până în prezent.
Şi,
ca să dau Cezarului ce este al lui, amintesc că, în urmă cu mai mulţi ani, când
m-am dus cu ceva treburi în clinica profesorului Copotoiu, acesta se afla în
dialog cu secundarii; dar cum i-a fost semnalată prezenţa mea, profesorul m-a
poftit în sala de pregătire şi i-a întrebat pe tinerii secundari după ce carte
învaţă. Şi cum cei mai mulţi au arătat cartea mea (prima ediţie), i-a întrebat
dacă-l cunosc pe autor. Cei mai mulţi nu dădeau semne că l-ar cunoaşte, aşa că
profesorul le-a spus (nu-mi amintesc s-o fi făcut prea mulţi):
– Uitaţi, el este. Lui trebuie să-i mulţumiţi
pentru ce a făcut, ca vouă să vă fie mai uşor!
Iată
însă că, la recenta Conferinţă naţională de chirurgie de la Sinaia, profesorul
Copotoiu a pus la dispoziţia celor interesaţi o carte de căpătâi, intitulată Prezentări
de cazuri chirurgicale pentru examene şi concursuri. Pornind de la o schemă de prezentare foarte judicioasă şi
acoperitoare pentru toate aspectele clinice, autorul (alături de colaboratori şi
de rezidenţii clinicii, pe care îi menţionează în volum) a înlocuit cazurile
robot de care am amintit, cu cazuri reale, cu istorie cunoscută şi nu ipotetică,
oferind potenţialilor candidaţi un instrument practic de valoare indubitabilă,
din cazuistica Clinicii I chirurgicale din Tg. Mureş.
Cartea,
de format mare, acoperă principalele 18 capitole ale patologiei curente
(torace, sân, glande endocrine, perete abdominal, esofag, stomac şi duoden,
apendice, colon, rect, patologie ano-perineală, spaţiu retroperitoneal, ficat,
căi biliare extrahepatice, pancreas, splină, traumatisme, patologie vasculară
periferică şi aparat genital masculin) şi însumează expunerea tip „probă de
concurs“, pas cu pas, a 100 de cazuri concrete, fiecare cu caracterele sale
evolutive, astfel că fiecare observaţie poartă girul concretului, al realităţii
indubitabile, al faptului petrecut şi împlinit. Cazurile selectate sunt foarte
bine şi clar conturate, conform aceleiaşi scheme unitare de expunere, şi devin
un instrument de folosinţă imediată, care lărgeşte orizontul interpretării şi
al comentariului pe viu, în registru concret, disciplinează gândirea şi
expunerea, amplifică şi consolidează experienţa prezentării şi cadrul necesar
pe care se poate grefa orice alt caz sau temă de expunere potenţială sau
viitoare. Caracterul didactic de certă valoare este mai mult decât evident şi
explică primirea deosebită de care cartea s-a bucurat din partea tinerilor, a
celor care mai au de înfruntat mareea unor examene sau concursuri şi care s-au
grăbit să o achiziţioneze.
Interesant
de remarcat este că se dovedeşte – dacă mai era nevoie – că fiecare lucru are
momentul său de graţie şi de apariţie. Volumul face parte din categoria alcătuirilor
unicat ale literaturii noastre chirurgicale, care diversifică posibilităţile de
documentare şi însuşire mai facilă a tematicilor de examene şi concursuri de
chirurgie (la fel de preţios pentru oricare altă specialitate chirurgicală), pe
care le îmbogăţeşte în mod evident.
Salutând
apariţia acestei cărţi, cu satisfacţia că şi cartea mea figurează printre
referinţele bibliografice ale ei, autorului şi colaboratorilor li se cuvin
felicitările pentru inspiraţia genezei acestei lucrări practice, pentru
eforturile – nu neînsemnate – de punere în pagină, ca şi mulţumirile viitorilor
aspiranţi la dificultăţile şi, în egală măsură, la împlinirile pe care profesia
noastră le-o poate oferi.
