Un profesor universitar, deopotrivă respectat și temut până nu
demult, a început să aibă în ultimul an probleme de imagine și de natură
legală. Inițial, i s-a retras dreptul de a mai opera, dar nu cel de a îndeplini
alte sarcini derivate din statutul de profesor universitar.
Jurnaliștii s-au împărțit în două tabere: unii deplângeau soarta
pacienților ce păreau a fi victimele unor practici mai puțin legale și etice
ale profesorului, alții îi luau apărarea celui în cauză, denigrând în mare
parte cealaltă tabără de jurnaliști și păstrând retorica de „înger al copiilor”
pe care profesorul însuși o consacrase.
S-au mai implicat și niște ONG-uri, care, dincolo de acest
scandal, chiar au făcut lucruri demne de admirație pentru asistența medicală
din România, în special pentru micii pacienții. În principal, ele s-au ocupat
de cei care păreau să fie victimele unor practici – hai să le spunem frumos –
la limita eticului în conduita medicală. Intrați în contact cu ceea ce păreau
să fie adevărate drame pentru unele familii, s-au implicat în a trage un semnal
de alarmă în spațiul public.
Recent, în urma unei hotărâri judecătorești care repune
profesorul în drepturile sale de chirurg, foștii și viitorii săi colegi, care
au beneficiat de o perioadă de liniște pe durata lipsei din spital a fostului
lor șef, au publicat o scrisoare în care dezaprobă reîncoronarea profesorului
atât ca autoritate morală, cât și profesională, în contextul experiențelor pe
care acesta, spitalul, lumea medicală și opinia publică le-au traversat. Opinez
că acesta este un act curajos și mai puțin obișnuit în contextul medical
mioritic. Mai mult decât atât, cred că este un semn de autovindecare a lumii
medicale prin ea însăși atâta vreme cât mecanismele oficiale de prevenire,
monitorizare și respingere a practicilor neetice, imorale și ilegale din
sistemul medical sunt total nefuncționale.
În tot acest timp, autoritatea medicală cea mai înaltă în rang,
Colegiul Medicilor, nu pare să dea semne credibile că se implică în aflarea
adevărului și că vrea să facă lumină în acest caz. Este vorba de un caz care,
potențial, a ruinat, în mod nenecesar, viețile unor mici pacienți. Potențial, a
mai pus o pată pe obrazul sistemului medical românesc (atât de dezbătut când
vine vorba de plăți informale). Potențial, a făcut viața grea și chiar de
nesuportat unor rezidenți (la care profesorul urla pe hol) sau colegi motivați
de ideea a face bine pacienților și de a se dezvolta profesional. Un caz care a
indus, o dată în plus, o lipsă de încredere a societății în medicina
românească.
Întâmplarea face să mă situez destul de aproape de multe dintre
părțile implicate în acest scandal. Suficient de aproape încât să cred că nu
iese fum fără foc. Cunosc pe cineva care a trăit o experiență personală
recentă, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea scandalului, cu profesorul
în cauză, și care a confirmat că, da, poate opera bine (copilul s-a vindecat
repede și bine, dar nu a avut o problemă ieșită din comun), da, comunică
inacceptabil, da, o parte din celelalte (sic). Cunosc oameni din ONG-ul cu
pricina și înțeleg deopotrivă eforturile și frustrările lor. Cunosc pe cineva
care îi ia apărarea profesorului, așa cum cunosc și dintre cei care
incriminează radical. Niciunii dintre aceștia nu mi-au părut vreodată a fi
malefici.
Nu îl cunosc pe liderul Colegiului Medicilor, care găsește
inamici peste tot: în media, între colegii care și-au asumat rolul de whistle-blower,
în asociațiile care fac ce cred și ce pot pentru binele pacienților și al unora
dintre profesioniștii din sănătate. Nu îl cunosc și nu îl înțeleg.
Nu înțeleg de ce Colegiul Medicilor nu caută activ medicii și
practicile lor medicale care sunt deviate de la așteptările rezonabile ale
societății.
Nu înțeleg de ce Colegiul Medicilor nu încurajează pacienții și
societatea pentru a raporta aceste deviații așa cum alte organizații
profesionale, în țări mai avansate, o fac.
Nu înțeleg de ce Colegiul Medicilor își descurajează medicii
(proprii membri, pe care aparent îi reprezintă), în loc să-i încurajeze să
raporteze orice se abate de la o conduită etică, morală și profesională.
Nu înțeleg de ce Colegiul Medicilor nu își asumă rolul de lider
în a creiona cadrul etic și moral (și uneori nici măcar pe cel profesional) și
în a-l face cunoscut atât membrilor săi, cât și societății.
Nu înțeleg de ce Colegiul Medicilor se poartă ca un sindicat și
nici acesta măcar unul bun, dacă ar fi să ne uităm la salariile și la cazurile
de burnout ale medicilor români.
Eu asociez Colegiul Medicilor cu sistemul imun al organismului.
Definește ceea ce este acceptabil și ce nu (anticorp). Protejează ceea ce este
și respinge ceea ce nu. Iar, dacă situația o cere, poate respinge chiar membri
ai propriului corp medical. Poate că așa am avea mai puțini medici care
dăunează sever sistemului, cum ar fi, de exemplu, cei care conduc în mod
„profesional” retorica antivaccinistă și, de ce nu, profesorii cu reputație de
Dumnezeu.
Problema adevărată este nu cine are dreptate în acest caz, ci
faptul că el a fost posibil.
PS: Aștept și accept
deciziile justiției în acest caz. Însă mai știu că deciziile sunt în alb sau
negru. Viața este gri. Pentru justiție, poate fi acceptabil ca cineva să
opereze. În cele din urmă, avem nevoie de chirurgi. Pentru colegii care bat
pasul pe loc, care pot fi umiliți în public, pentru rezidenții care nu operează,
care sunt terorizați până la depersonalizare, pentru părinții cărora nu li se
spune clar ce urmează și nu li se prezintă opțiuni, sunt multe lucruri care
sunt prea puțin acceptabile într-o societate ce aspiră către normalitate.