În anii de experiență pe care i-am adunat în lucrul cu pacienții
cu diferite diagnostice, am ascultat multe dorințe, unele realiste, altele mai
puțin, având în vedere diagnosticul fiecărui pacient sau stadiul în care se
afla acesta. Majoritatea dorințelor pacienților sunt cele de bază, ca de
exemplu: să poată merge, să se poată spăla, să poată mânca etc. Din punctul meu
de vedere, programele de kinetoterapie au la bază principiul
„dependență–independență”, în care o echipă întreagă, alcătuită din pacient,
familie și kinetoterapeut, încearcă, pe cât posibil, să îi mențină acestuia
gradul de independență pentru o perioadă cât mai lungă de timp.
Am observat, în lucrul cu pacientul, că, atunci când gradul de
dependență (sprijin fizic, psihic, social, spiritual) este mare pentru un timp
mai îndelungat, și perioada de recuperare și reabilitare durează mai mult.
Psihic, pacientul are de lucrat, deoarece pornește cu gânduri precum: „Toată
viața am fost sănătos și uite ce mi se întâmplă!” sau „Cum să aibă soția mea
grijă de mine?”. Fiecare om își dorește să fie independent cât mai mult timp și
să nu depindă de altcineva.
Cu fiecare pacient am o discuție înainte de a începe evaluarea
și programele de kinetoterapie pentru cazul respectiv. Această discuție constă
în stabilirea unor obiective realiste, ce au în vedere nu doar pacientul, ci și
familia acestuia, deoarece fiecare membru al familiei trebuie implicat în
procesul de reabilitare și recuperare a pacientului. De ce mă tot repet punând
accentul pe cuvântul realist? Deoarece fiecare pacient își dorește să fie la
fel ca înainte, 100% din toate punctele de vedere. Din punctul meu de vedere
însă, nu este posibil așa ceva. În toți anii mei de experiență, nu am atins
procentul maxim, dar am ajuns undeva în jurul a 80–85% maximum față de cum era
pacientul înainte, din toate patologiile întâlnite în cariera mea de
kinetoterapeut.
Orice cadru medical, kinetoterapeutul în mod special, poate
lucra foarte mult la psihicul pacientului, îl poate face să prindă încredere în
sine, să își găsească motivația, să aibă ambiție, dar totodată să aibă și
răbdare. Cei mai mulți pacienți nu au răbdare, vor ca procesul de recuperare să
dureze cât mai puțin timp și să poată face cât mai multe lucruri (sau
activități din viața de zi cu zi). Un proces de recuperare și reabilitare poate
dura și ani de zile, iar după acesta intervine procesul de întreținere, în care
programele de kinetoterapie trebuie efectuate pentru tot restul vieții
pacientului.
Din toate aceste procese face parte și familia pacientului.
Indiferent că vorbim aici de mamă, tată, bunic, bunică, frate, soră etc., ei
joacă un rol foarte important în recuperarea și reabilitarea pacientului.
Familia reprezintă „a doua pereche de ochi” a specialistului în kinetoterapie,
prin posibilitatea de efectuare a educării și informării privind beneficiile
unor exerciții realizate în lipsa kinetoterapeutului. Exercițiile pot fi atât
pentru membrele superioare, cât și pentru cele inferioare, exerciții
pasiv-active, exerciții de respirație, de mers, de echilibru. Exercițiile pot
fi efectuate pentru creșterea sau menținerea mobilității articulare ori pentru
creșterea sau menținerea forței musculare.
Această ramură a medicinii, kinetoterapia, are un rol foarte
important și vine în sprijinul pacientului și al familiei acestuia, cu scopul
îmbunătățirii calității vieții. Toate așteptările pacientului pot fi realizate
numai și numai cu ajutorul și implicarea acestuia. Specialistul kinetoterapeut
încearcă, pe cât posibil, să își facă treaba cât mai profesionist și să obțină
rezultatele dorite împreună cu pacientul și cu familia acestuia.
