În Asociația Română de Psihiatrie
și Psihoterapie există, de mai bine de un an, un grup de lucru pe probleme legislative.
Recent, am început să merg la întrunirile sale. E o adunare frământată și fertilă:
toți am devenit, de-a lungul ultimului deceniu, dureros de conștienți de deficitele
majore ale sistemului în care lucrăm. Când vorbim de lipsurile sistemului medical
în general, ne gândim imediat la subfinanțare, la migrația medicilor, la suferința
și burnoutul celor rămași, la marea și la mica corupție. Pe lângă tarele comune,
psihiatria are și unele proprii, care o fac disfuncțională în felul ei special.
Le putem împărți în două mari categorii: cele de concept și cele ce țin de drepturile
și libertățile omenești. M-am gândit mult la urările de care are nevoie psihiatria
în noul an. Le înșir în cele ce urmează.
Îi urez psihiatriei să aibă
și ea cum să-și trateze urgențele. E greu de imaginat cum, de atâta vreme, trăim
fără o psihiatrie de urgență funcțională, în sânul comunității, la spitalul de urgențe,
cum se întâmplă pentru toate celelalte specialități. Tot scriu despre asta, cu riscul
de a vă plictisi, dar cred că avem această mică datorie, să ne gândim periodic la
cei care suferă acut și dureros și nu au încotro să o apuce, de la atacurile de
panică la psihoza acută, de la confuzia din demențe la furorul maniacal, la familiile
lor care sună disperate la 112 doar ca să fie întâmpinați de ridicarea din umeri
a echipajelor de intervenție nepregătite pentru urgențele psihiatrice. Prin „periodic”
înțeleg nu doar în ocazia anuală a suicidului spectaculos, a crimei de neînțeles
sau a bătrânului mort de frig pe câmp. Măcar înainte de alegeri, de proteste, de
sărbători, sau când vreți dumneavoastră.
Îi urez psihiatriei să nu-și
mai interneze pacienții decât când nu are încotro. Spitalul să devină locul excelenței
în tratament și protecție, dedicat procentului mic de cazuri complexe, rezistente
la tratament, intricate etic, aproape de disperare, sanctuarul în care găsești ajutorul
salvator și nu linia moartă la care toată lumea se așteaptă. Spital pentru pacienți,
nu pentru restul oamenilor.
Iar când are încotro, să
poată participa din plin la reabilitarea în comunitate a pacienților ei. Să fie
alături de ei la serviciu, în viața de zi cu zi, în nenumăratele împiedicări, căderi,
recăderi pe care le pățește omul cu suferință psihică. Să aibă centre de sănătate
mintală, staționare de zi, asistență la domiciliu, locuințe protejate funcționale.
Cel ce se îngrijorează actualmente că psihiatria ar putea fi un „big brother” trebuie
să știe că problema e cea inversă, că, în timp ce halucinezi că toată lumea te urmărește,
de fapt nimeni nu știe și mâna întinsă e mult prea departe.
Îi urez psihiatriei să descopere
cum să primească ea însăși ajutor de la restul societății. Să poată conta pe poliție,
pentru care, acum, psihiatria e un fel de dumping ground al cazurilor pe
care nu le înțelege imediat. Să poată conta pe o asistență socială debirocratizată,
împuternicită, eficace.
Îi urez psihiatriei să traverseze
barierele infame care s-au ridicat între ea și restul specialităților medicale.
Îmi doresc ajutorul medicilor de familie, care acum ne dau exemplu de solidaritate,
singurii medici din mijlocul comunității și cei mai conștienți de problemele imediate
ale ei, care adesea ne cunosc pacienții în intimitatea vieților lor mai bine decât
noi, chit că hârtiile, raportările, controalele și tortura psihologică a „sistemului
blocat” le consumă tot timpul extrem de valoros. Îmi doresc demontarea gardurilor
dintre spitalul Bagdasar și spitalul Obregia. Îmi doresc psihiatrie de legătură
funcțională în fiecare spital general. Îmi doresc psihiatri care nu au uitat că
sunt medici și medici care nu au uitat că tratează oameni, nu boli.
Îi urez psihiatriei protecție
legală de facto pentru pacienții ei, atunci când au nevoie de ea, pentru
că sunt probabil cel mai vulnerabil grup de oameni. Protecție juridică, protecție
la locul de muncă, protecție în fața stigmatizării și discriminării de peste tot.
Protecție, atunci când e cazul, chiar în sânul psihiatriei, pe teritoriul etic foarte
mișcător pe care toți lucrăm. Să fie mereu conștientă că niciodată nu va avea parte
de liniște deontologică, că nu își poate permite luxul unei conștiințe somnoroase,
că fiecare decizie va fi grea.
Îi urez să știe că, independent
de progresul neuroștiințific, psihofarmacologic și tehnologic, psihiatria trebuie
să progreseze permanent în concept și morală. Îi urez să fie mereu cu zece pași
înaintea restului lumii și a societății. Să vadă mereu acolo unde e încă întuneric.
Orice mai puțin înseamnă fie că nu ne-am făcut treaba, fie că am făcut rău.
