Cu
ani în urmă, nu suportam glumele cu doctori. Mi se păreau o blasfemie. M-am
mirat aflând că sunt extrem de frecvente. Nu ştiam pe atunci câtă preţuire
exprimă. Am adoptat însă îndemnul pe care l-am citit undeva: „Medicina – râdeţi
de ea cât sunteţi sănătoşi!“.
E greu să faci oamenii să râdă de aceleaşi
lucruri. Chiar şi la noi în ţară, o glumă oltenească îl poate lăsa perplex pe
un maramureşean şi invers. Cu cât sunt mai depărtaţi între ei, pe meridianele
sau paralele globului, cu atât mai neasemănătoare sunt reacţiile oamenilor la
glume. Şi totuşi, specialiştii în râsoterapie spun că, printre glumele cele mai
gustate pe mapamond, sunt glumele care au oarecare tangenţă cu medicina. Un
prim loc întâi în top a venit din zona doctorului Arthur Conan Doyle. Se spune
că, într-o noapte, la munte, Sherlock Holmes îl trezeşte pe Watson, împreună cu
care ocupa acelaşi cort. „Atenţie, Watson, spune-mi ce vezi!“ „Văd un cer senin
şi nişte stele extraordinare…“ „Nu vezi că ne-a furat cineva cortul, deşteptule?“
Un alt loc unu a fost ocupat de o glumă
sumbră. Un telefon disperat sună la doctor: „Ajutor, doctore, prietenul meu a căzut
aici lângă mine şi a murit. Ce să fac?“ „Mai întâi asigură-te că e mort.“ „O
clipă!“ A răsunat o împuşcătură şi vocea a revenit la telefon: „Acum e mort. Ce
fac?“.
Logica din prima şi defectul de comunicare
dintr-a doua ne pot fi de vreun ajutor în faţa bolii? Depinde. De aici încolo
opiniile diferă. Citez câteva. „Contactul cu boala te face să te bucuri când eşti
sănătos“, scria în „Viaţa medicală“ un confrate. „Dacă dragostea este socotită
o boală (cu febra ei, cu tulburările ei de somn, cu accesele ei de panică
etc.), boala nu poate fi privită şi ea ca o îndrăgostire?“, se întreba cineva
într-o carte. „Pentru unii, orice suferinţă trupească e începutul unei noi
etape evolutive.“ Am mai aflat că nu numai genetica predispune la anumite afecţiuni,
ci şi calitatea şi funcţionalitatea relaţiilor cu sine şi cu ceilalţi, că aceia
care tac şi se „macină“ pe interior fac mai uşor cancer decât cei care nu tac şi
nu se macină. Personal le-aş da tuturor dreptate.
Un lucru e sigur: oricât ar mai evolua
farmacologia mondială, vor exista întotdeauna mai multe suferinţe umane decât
medicamente. Prejudecata că numai „ceea ce ucide vindecă“ (antibioticele, alte
„otrăvuri“, vaccinurile, fabricate din germeni periculoşi) nu are în vedere şi
medicul ca medicament. Definiţia potrivit căreia „medicul este omul care se află
între bolnav şi boala lui“ cucereşte din prima clipă orice pacient. O dovadă a
reprezentării durabile a medicului drept marele salvator sunt şi glumele cu
medici, frecvenţa lor.
Pornind de la aceste câteva consideraţii, ce
i s-ar mai potrivi meseriei în noul an? Un test, poate, de aptitudini –
eliminatoriu – la admiterea în facultate, aplicat de profesionişti, apoi
cursuri facultative de psihologie, filosofie, literatură, tehnici de medicină
alternativă, complementară şi traininguri speciale, aprofundate, de comunicare
cu sine şi de comunicare interumană.
