Şi-a pus cineva întrebarea ce se-ntâmplă cu
fiinţa umană în momentul încetării activităţii, prin pensionare? Probabil că
foarte puţini. Oricum, nu autorităţile statului, chiar dacă pensionarii de azi
au muncit zeci de ani, cu sârg, pentru binele nu doar al lor, ci şi al ţării.
Mi-am pus această întrebare mereu, fără a găsi
un răspuns. Şi aceasta pornind de la adevărul că, la 65 de ani, mulţi semeni
sunt încă sănătoşi fizic şi mental şi ar putea produce idei sau bunuri
materiale. Şi totuşi, ei sunt aruncaţi într-o nedreaptă uitare socială, nu de
puţine ori chiar de propriile familii, care-i transformă în „buni pentru cumpărături“
şi… anexe gospodăreşti. Treptat, asupra lor coboară uitarea, care se întrerupe
doar la trecerea în nefiinţă, pentru câteva clipe de evocare a unor merite.
Imaginare sau reale. Astfel cade cortina peste ultimul act al vieţii.
În acest context, nu ni se pare deloc întâmplătoare
fixarea, ca reper, a datei de 1 octombrie ca Ziua internaţională a persoanelor
vârstnice. Cu alte cuvinte, organismele internaţionale au luat-o înaintea
comunităţilor naţionale, pornind de la realitatea îmbătrânirii populaţiei
lumii. S-a avut în vedere şi conceptul îmbătrânirii active şi sănătoase, precum
şi armonizarea relaţiilor între generaţii, în condiţiile existenţei unei
evidente discriminări.
Din păcate, apelul organismelor internaţionale
către autorităţile naţionale a avut, până în prezent, un ecou slab, acţiunile
întreprinse rezumându-se la palide ajutoare constând în alimente de primă
necesitate, o picătură într-un ocean de nevoi. Nu de acestea au nevoie în
primul rând vârstnicii, ci căldură sufletească şi… neuitare. De asistenţă
sanitară decentă, de respect.
În aceeaşi
situaţie se află, din păcate, şi medicii vârstnici, cărora li s-au închis toate
uşile. Forul tutelar, Ministerul Sănătăţii, i-a uitat şi demersurile efectuate
de Asociaţia Medicilor Pensionari „Sf. Luca“ din România (AMPR), de a se
încheia un protocol de colaborare, cu stipularea unor drepturi ale medicilor
pensionari, iniţiate de mai bine de şase luni, au rămas fără răspuns. Timpul
însă nu mai are răbdare. Vârsta impune implacabil.