Încă
împotmolit în formule vechi, ierarhic, rigid, sistemul (românesc) de învățământ
medical este, de multe ori, o probă în sine. Le testează studenților voința,
determinarea, vocația. Și, ca orice probă dură, poate să hrănească sau să
doboare caractere. Îți dorești cu adevărat să fii medic? Mulți găsesc cu
adevărat răspunsul la această întrebare abia când educația se mută din
amfiteatrul Universității la patul bolnavului. În spital devine mai clar dacă
merită. Și devine și mai clar că pacientul îți este cel mai bun profesor, dacă
vrei cu adevărat să faci meseria asta. (A. N.)
Medicina se învață în spital
„Astăzi mă vizitează tinerețea. Are puțin peste 20 de ani și
totuși emană din ființa sa maturitate. E serioasă și curioasă, dar chipul
trădează și timorare. Încredere, copilă! Mi s-a spus că trebuie să stăm de
vorbă și am consimțit... Oare știe ce face?“ „Iarăși am dungi la halat, of, sper să nu se observe!
Stetoscopul există, tensiometru bifat, emoțiile nici să vreau nu le pot uita!
Ce bătrân e, seamănă cu bunicul. «Ce faceți? Sper că vă simțiți mai bine astăzi. Vom sta de vorbă.» Nu, nu e
bine. «Bună ziua! Sunt studenta doamnei doctor. Aș vrea să stăm de vorbă. »“
Contactul cu pacienții reprezintă indiscutabil fundația
învățământului medical. Nicio carte și niciun tratat nu poate substitui
învățătura de la patul bolnavului, care devine pentru studenți, al doilea dascăl, unul tăcut. În anul trei de
studiu, mâncăm medicină pe pâine, materia se îndesește, iar volumul acesta mare
de informații nu poate fi asimilat chiar așa, în forma lui brută. Aici
intervine rolul educației clinice. Orele se desfășoară pentru prima dată și în
spital, vedem pacienți și cunoaștem afecțiunile care îi aduc la doctor.
Palpăm, auscultăm, creăm conexiuni de durată.
La internare, pacientul e înștiințat asupra rolului său în
transmiterea actului medical. Prin consimțământ informat, devine un pion
important în ceea ce noi numim medicina adevărată, de spital. Prezența noastră
în salon nu reprezintă un element de
noutate. Mulți sunt vârstnici și au boli vechi, cronice, astfel că prin fața
ochilor le-au trecut multe, multe serii de studenți.
Prieteni, rude, oameni cunoscuți în treacăt, toți îmi pun
aceeași întrebare. „Îți place? Am auzit că e greu…“ Îmi creasem un obicei în a răspunde robotic:
„Da, îmi place. Da, asta mă văd făcând toată viața... “. Nu contest
răspunsurile astea automate, eram sinceră, însă afirmațiile mele deveneau parcă neînsuflețite în primii ani de facultate.
Lucrurile au intrat pe făgașul firesc abia când am pășit în spital. Am simțit dintr-o dată că e locul de care
aparțin, că albul e culoarea meseriei mele. Puteam să examinez pacienți, să îi
întreb unde îi doare. Toate astea au dat un rost muncii de până atunci. Fără oameni,
medicina ar fi searbădă. În plus, doar așa poti realiza dacă ai o astfel de
chemare.
Dacă decizia mi-ar aparține, semiologia ar avea mai multe ore în
programul orar. E singura disciplină (deocamdată) care ne apropie de pacient.
Studiind semnele și simptomele cu care se prezintă, ne formăm o gândire logică
și un algoritm de interpretare care mai târziu va ușura stabilirea unui
diagnostic și, apoi, a prognosticului și a tratamentului. A identifica întocmaiboala de care suferă cineva nu e o
joacă de copii. E o responsabilitate imensă. Gândiți-vă ce înseamnă un
diagnostic greșit înainte de o procedură chirurgicală. O catastrofă!
„O, nu! Sunt primul pacient pe care acești zece tineri îl văd!“ La început, așa
stau lucrurile. Sunt speriați. În timp, oamenii înțeleg care ne e rolul acolo,
iar atitudinea, în ansamblu, e pozitivă. Pe de o parte, vor să ajute.
Dialogurile purtate ne îmbunătățesc și
tehnica anamnestică. Pe de altă parte, se bucură să stea de vorbă cu cineva.
Doctorii sunt mult prea ocupați, iar rudele sunt oriunde, numai aproape nu, în
cazul multora. Orice fărâmă de atenție contează, iar pe a noastră o apreciază
foarte mult.
Majoritatea exprimă înțelegere, ba mai mult, în ochii multora
suntem deja doctori. De mult ori s-a întâmplat să aflu informații neștiute de
personalul medical, de la cei recent internați. Sunt și excepții:
cazurile grave sau cei prea necăjiți să
mai poată sta de vorbă. Încă am vie în minte imaginea unui bătrânel care mergea
prin salon, îngenuncheat de vreme. A refuzat să vorbească. N-a vrut ori n-a
putut. Regulamentul îmi dădea voie să insist (ba chiar asta se dorește), însă ceva m-a împiedicat. Aceștia sunt pacienții care nu
trăiesc. Ei doar există. Și am înțeles.
Stud. Alexandra MIHAI, UMF „Carol Davila“ București
Prima manevră reușită
Pe vremea când am decis să studiez medicina știam că nu o să-mi
fie ușor să rămân tenace în decizia mea de a deveni medic. Știam că urma să
intru într-un sistem nu tocmai pus la punct. Că o să fie nevoie de sacrificii
pentru a-mi atinge țelul și că de multe ori o să trebuiască să accept lucruri
pe care în mod normal nu le-aș fi acceptat. Eram pregătită să trec prin momente
descurajatoare, dar nu știam exact la ce să mă aștept. Le-am identificat apoi,
în timpul facultății, ca momente înjositoare, în care mi s-a spus că nu sunt
bună de nimic, în care mi s-a interzis să pun întrebări științifice (pentru că
studenții doar trebuie să tacă și să asculte), sau în care am fost ironizată
când am îndrăznit să pun întrebări valide. Am trecut și prin momente în care
asistentele mi-au reproșat că nu știu să pun o branulă în primul an de
facultate sau că nu știu să realizez pe loc o diluție de substanță.
De la bun început, din prima zi de facultate, unii profesori
ne-au asigurat că fac sacrificii enorme pentru a ne explica lucruri pe care noi
nu o să le putem înțelege niciodată. Aceasta este atmosfera generală care te
lovește din plin la începutul facultății, dar cu care trebuie să te obișnuiești
repede, și pentru următorii șase ani.
În anii preclinici, și
uneori și mai târziu, dacă pui întrebări, ți se răspunde de obicei evaziv și ți
se spune să cauți în cărți și atlase. Puțini sunt cei care te lasă să întrebi,
dar și mai puțini sunt cei care răspund la întrebările tale. Apoi, la primele
examene importante, unii profesori îți induc senzația că treci examenul din
mila lor, deși ești bine pus la punct cu materia, iar tu știi asta, pentru că
ai răspuns corect la toate întrebările.
Mai apoi, în anii clinici, te contopești din ce în ce mai mult
cu adevăratul sistem medical și poți observa îndeaproape cum trebuie să îți
formezi viitoarea conduită și cum îți vei gestiona problemele
intraspitalicești. Exemplele sunt rareori pozitive, dar știi deja asta dacă
ți-ai petrecut ceva timp prin spitale ca pacient. Medicii se grăbesc, pentru că
sunt prea puțini și au în grijă prea mulți pacienți. Sunt obosiți, prost
dispuși și încruntați. Aceste atribute se reflectă, din păcate, în
comportamentul lor cu pacienții, dar și cu alți colegi. Asistentele sunt în
general plictisite, descurajate și ele de volumul mare de muncă pe care nu îl
mai pot satisface. Astfel, pe linie descendentă, oalele se sparg în capul
pacientului, stresat și el, și neajuns la spital din plăcere. Pacientul pare a
fi vinovat de toate, doar pentru că există. Ca student la medicină, nu poți să
nu te întrebi dacă și tu o să te lași copleșit de stres și o să-ți descarci
nemulțumirile profesionale pe cei bolnavi, în loc să încerci să le ușurezi
starea. Și odată cu această întrebare, nu-ți rămâne decât a-ți reanaliza
opțiunile și motivația profesională.
Din perspectiva cuiva
care a luat contact recent cu substraturile sistemului medical, domeniul pare
unul în care s-au pierdut premisele activității medicale. Ca student la
medicină, poate că aceste nedreptăți, la care ești martor în timpul facultății,
nu te afectează suficient de mult încât să te întrebi dacă ești în stare să îți
desfășori activitatea profesională într-un astfel de domeniu. Însă toate
acestea cumulate cu factorul colegial s-ar putea să o facă. Studenții la
medicină nu sunt foarte prietenoși. Își împart cu greu cursuri, informații și
gesturi colegiale și uneori nu ezită să-și sape aproapele dacă au ocazia.
Desigur, concurența este foarte mare, dar asta nu justifică anumite
comportamente și atitudini ostile pe care studenții la medicină le dobândesc în
timpul facultății și de care nu se pot debarasa atunci când o termină.
După ce am analizat
toate acestea, mi-am pus și eu întrebarea capitală: oare chiar pot să fac
medicină? Examene mai dădusem, căci nu eram la prima facultate. Știam ce
înseamnă să stai până la ora trei noaptea să faci scheme și rezumate, să cauți
o informație în cinci sau șase surse până o găsești explicată cum trebuie.
Știam ce înseamnă să aștepți un rezultat cu sufletul la gură, așa că de
examenele teoretice mi-a fost mai puțin frică. Desigur, probele la anatomie sau
biochimie m-au făcut să retrăiesc emoția primului examen, nu doar pentru că
medicina era un domeniu nou în care nu știam cum mă voi adapta, ci și din
prisma exigențelor profesorilor. Au urmat în anii ulteriori examene mai ușoare,
pentru că aveam cu toții noțiunile de bază care ne ajutau să înțelegem mai ușor
ceea ce învățam.
Însă examenul care m-a
făcut să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să fii medic a fost cel în fața
pacientului. Primul examen practic a avut o greutate foarte mare asupra
deciziei mele de a termina studiile medicale. În fața pacientului am realizat
că medicina nu este doar teorie, stres și obligație. La prima anamneză, am
realizat că medicina este mai mult decât teoria și practica dimpreună, pentru
că include și empatia. Am înțeles atunci cât de important este să determin
pacientul să vrea să vorbească despre el, și să discern informațiile pe care le
extrag prin dialog. Apoi, la primul examen fizic, mi-am dat seama că medicina
este un domeniu în care nu mă voi plictisi niciodată. Pentru că organismul uman
este un izvor de informații pe care trebuie doar să învăț a le extrage și
folosi. La primul diagnostic pus corect, am știut că pot face medicină, iar la
prima manevră reușită am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.
Așa că am ales să las
deoparte părțile negative ale sistemului, deși ele nu pot fi ignorate, și am
decis ca defectele sistemului și lipsa de amabilitate a celor cu care o să
lucrez să nu-mi ia dreptul de a-mi urma pasiunea.
Stud. Otilia RADU, UMF „Carol Davila“ București
„Acel“ caz
Se spune că fiecare medic întâlnește (cel puțin) un pacient care
îl marchează, care definește pentru totdeauna felul în care se raportează la
meseria sa. Eu nu sunt încă medic, dar cred că am întâlnit deja acel pacient în
practică. A ajuns în clinica de chirurgie în care mă aflam aproape lipsit de
orice speranță, în stadiul avansat al unei boli maligne. Medicii au făcut
imposibilul posibil și i-au redat speranța pierdută. Și, probabil, ani de
viață.
A fost un caz spectaculos și l-am prezentat de câte ori am avut
ocazia. L-am rugat să-mi povestească în cel mai mic detaliu istoricul bolii
sale. Mi-a spus cum a reacționat în fiecare situație, cum l-a afectat emoțional
fiecare stadiu al bolii, fiecare tip de tratament, fiecare veste primită de la
medici. M-am împrietenit cu el și familia lui, ne-am vizitat și am sărbătorit
împreună fiecare rezultat bun din urmărirea postoperatorie. E psihoterapeut și
poate că așa s-a creat o legătură specială, poate admirația mea față de
profesia lui m-a făcut mai deschisă spre a-l înțelege. Nu știu sigur. Dar știu
că mi-a schimbat atitudinea față de orice pacient pe care l-am întâlnit apoi.
M-a făcut să realizez cât timp trecuse de când nu am mai privit
profund un alt pacient, de când nu m-am mai gândit la cum suportă el șocul
bolii și al tratamentului de atâtea ori radical. M-a făcut să mă gândesc la
impactul bolii asupra familiei pacientului și la cât de mult înseamnă
comunicarea dintre medic, pacient și aparținători. Am înțeles câte întrebări
rămase fără răspuns aveau acești oameni și cât de confuzi erau neînțelegând cu
adevărat ce se întâmplă, deșii unii aveau cunoștințe medicale.
E adevărat, tot în practică înțelesesem că medicina are o regulă
nescrisă pe care cei mai mulți o aplică: aceea de a nu empatiza cu adevărat cu
pacientul. Sigur, ne arătăm preocupați în interacțiunile față în față, dar în
secunda în care nu mai suntem lângă el, dispare din gândurile noastre. Pentru a
nu ne influența atitudinea terapeutică. În mintea noastră rămâne strict boala.
Când gândești la rece un caz, rezultatele tind să fie mai bune decât dacă ești
implicat emoțional. Acel pacient care marchează cariera unui medic este o excepție.
Mulți doctori își impun din primii ani de practică să nu
empatizeze cu pacienții, dorind să se ferească de exagerarea conduitei
terapeutice, dar și protejându-se pe ei înșiși. Dezavantajul e însă că această alegere duce și la atitudinea rece, aproape
ignorantă, pe care oamenii o descriu când vorbesc despre medici.
Dacă am investi mai mult timp și mai multă energie în a răspunde
întrebărilor pacienților și familiilor lor, i-am putea educa cu privire la
sănătatea lor și le-am putea crește complianța la tratament. Dar mai ales am putea minimiza stresul resimțit
de ei și i-am ajuta să își canalizeze energia spre acțiuni care ar facilita
vindecarea.
Stud. Cristina AMZA, UMF „Carol Davila“ București
