Newsflash

Cercul vicios

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - aug. 4 2017
Cercul vicios
     Se vorbește tot mai mult despre „meciul secolului 21”, programat pentru august 2017. Anteriorul „meci al secolului” a avut loc în 2015, iar ghilimelele sunt foarte potrivite pentru atare „evenimente”. Wikipedia a dedicat 72.294 de caractere cu spații „evenimentului” din 2015 în timp ce altora serioase, importante pentru societate, a consacrat cu mult mai puține. Se afirmă că banii „produși” în 2015 au fost peste 400 de milioane de dolari, iar jucătorii (nu pot să îi numesc sportivi) au primit fiecare câte 100 de milioane de dolari. Acum, mass-media este plină de „informații”, estimându-se printre altele că biletele pentru spectatori vor costa între 500 și 10.000 de dolari.
     În urmă cu trei zile s-a anunțat o altă sminteală. Un copil de 18 ani este cumpărat de un club din Europa cu o sumă ce poate varia între 150 și 180 de milioane de euro, urmând să primească pentru următorii șase ani un salariu anual de 7 milioane de euro. Unii se vor minuna, alții vor spune că îl invidiem, iar eu spun că este un copil distrus. La 18 ani intră pe un drum fără ieșire. Îmi aduc aminte de interpretul unui film care făcea deliciul privitorilor în urmă cu o vreme dar care ulterior a trecut în rândul consumatorilor de droguri și cine știe ce se mai petrece cu el acum când nu mai este „singur acasă”.
     „Pâine și circ!”. Nu este o invenție recentă, ci una care respectă o „rețetă” venită încă din Antichitate. O „rețetă de succes” manipulată de cei care se pricep la așa ceva. Este „rețeta care a dat peste cap mintea multor conaționali, începând cu decembrie 1989 (ponoasele le tragem și astăzi și cine știe cât timp de acum încolo). Ce pot gândi copiii noștri, cu larg acces la televiziune și alte mijloace de „informare în masă”, când văd că unul cu câțiva ani mai mare ca ei ajunge să câștige 7 milioane de euro pe an? Cum se mai poate vorbi cu succes despre importanța muncii și a unui progres constant, bazat pe efort? Câți nu ți-ar râde în nas? Cultivarea antimodelelor este năucitoare. Agresiunea este, aparent, imbatabilă. Nu avem „armele” necesare pentru a îi face față. Suntem, aparent, descoperiți în fața unei lumi din ce în ce mai nebună.
     Vorbeam săptămâna trecută despre „strugurii cei acri” ai meditațiilor, în sensul că mulți și-ar fi dorit să facă așa ceva dar nu erau solicitați. Este sigur că sunt multe aspecte de acuzat, inclusiv cel legat de lipsa plății taxelor aferente către stat. Nici urmă de justificare, dar aspectele legate de mentalitate nu pot fi neglijate. Atunci când statul te înșală prin varii tehnici, reacția (cea rea) apare aproape inerent și se transformă într-o justificare de tipul „ei mă înșală, eu de ce să fiu corect?”. Este un cerc vicios pe care nimeni nu l-a rupt nici înainte de 1989 și nici după aceea. Propunerile, repetate, de a legaliza meditațiile nu au dus până acum la nimic concret. Meditațiile sunt o realitate, s-au practicat și se practică în continuare.
     Cel mai ușor este să acuzi sau să te trezești vorbind fără să ai habar, dar câți dintre cei care vorbesc sau acuză știu cât de greu este să dai meditații? Nu mă refer aici la cei care se organizaseră într-un mod „industrial”. Însă cunosc și situații în care persoane care lucrau în același timp cu 15–18 elevi reușeau să le dea atenție și să le explice eficient. Cunosc o persoană care lucrând în aceste condiții afirmă că în respectiva perioadă a învățat mult mai mult și mult mai bine decât atunci când a avut un profesor dedicat sau când lucra într-o grupă cu mult mai mică. Sunt multe variabile, nu ușor de interpretat în mod serios. Interpretările „după ureche” sunt o problemă majoră, în special din 1989 încoace. „Toți” știu, „toți” au opinii, „toți” dau sfaturi de a căror probitate sunt convinși, iar realitatea este la 180 de grade distanță.
     Îmi aduc aminte și astăzi de parcă ar fi fost ieri. Stau pe același scaun și cam în aceeași poziție ca și atunci când am avut ultima oră de biologie. Eram atât de obosit și de stresat încât simțeam că se învârte casa cu mine. Mă țineam de scaun, încercam să nu cad și să nu le permit copiilor să vadă în ce hal sunt. Puneam întrebări, dădeam sfaturi, corectam erorile ca și cum mă aflam în cea mai bună stare (dar abia așteptam ca ora să se încheie, ei să plece și eu să pot să zac pur și simplu). Se apropia admiterea și mă preocupa foarte tare cum se vor descurca, încercam să le dau încredere cu toate că răspunsurile nu erau prea grozave. Empatizam cu ei și cu părinții lor, iar asta era tare consumator. De atunci nu am vrut să mai aud de așa ceva și nici de acea cărticică oribilă. Oribilă a rămas până în zilele noastre. Ciuntită de explicații, micșorată (de ce, oare?) în comparație cu textul inițial, tocmai bună de învățat pe de rost... Adică exact cum nu trebuie, pentru că niciodată nu ar trebui să înveți ceva fără să înțelegi.
     Duminica trecută am fost abordat de o doamnă care mi-a spus mai multe lucruri care m-au mirat. Mă studiase (habar nu am cum) „pe internet” și m-a rugat să o ajut pentru copilul dânsei. Tentația majoră a fost să spun un ferm nu. Dar, nici acum nu știu de ce nu am spus nu, ci am decis că dacă acel copil îmi va asculta (fără crâcnire) sfaturile și îmi va demonstra că vrea să învețe, în ciuda timpului (pe care nu îl am) am să ajut fără a cere ceva în schimb. Cine știe, poate că voi susține dezvoltarea unui nou coleg. Cine știe, poate că voi avea o contribuție la creșterea unui viitor medic.
     Port recunoștință tuturor celor de la care am învățat. Fără domniile lor, sigur știam mai puțin și nu m-aș fi priceput cum să îi învăț pe alții. Pe învățătoare o pomenesc aproape în fiecare Duminică. La fel, pe cât mai mulți, după cum mă ajută și memoria. Îmi amintesc de unii profesori din gimnaziu, de mulți dintre profesorii din liceu, de aproape toți profesorii din facultate. În privința meditațiilor toți cei care m-au călăuzit mi-au transmis deprinderi importante, toți au fost remarcabili profesori. Cu stiluri diferite, fără a se cunoaște foarte bine între ei, se completau de minune. Îi am mereu în gând și îmi pare rău că nu îi pot întâlni ușor, că nu pot să mă mai aflu în preajma domniilor lor.
     Pentru biologie, spre exemplu, cu toate că examenul era unul scris, antrenamentul a fost cu totul diferit. În primul rând, de la prima întâlnire (eram cinci, uneori șase) ni s-a spus clar „de astăzi și până la admitere, preocuparea voastră principală este învățatul; nici măcar la revelion nu aveți voie să pierdeți mai mult de două-trei ore”. Zis și făcut. Nu ne-a dat lucrări de control, ci ne-a spus: „Ca să puteți ști, mai întâi trebuie să înțelegeți”. Și pentru multe luni, ne-a tradus cartea. Domnul profesor vorbea și noi luam notițe. Aproape toți am decis să îi urmăm sfatul și să ne rescriem acasă notițele, cu desene cu tot. În timpul orei vorbea și desena. Acasă noi rescriam și redesenam. Tare rău îmi pare că nu mai am caietele de atunci. În restul lunilor am dat o singură lucrare de control. În rest, toate orele s-au desfășurat ca o masă rotundă. Domnul profesor întreba și noi răspundeam, rând pe rând, pe sărite. Îmi aduc aminte și astăzi cum ne-a spus la început: „La examen, o să vă aduceți aminte și pagina și rândul și o să vă aduceți aminte și când v-am întrebat eu lucrul respectiv”. Chiar așa a și fost.
     Și, pentru că tot s-au discutat unele și altele în săptămânile precedente, am să istorisesc și eu ceva ce nu prea multă lume cunoaște (nici părinților mei nu le-am spus). Prin aprilie ne-a dat o listă cu subiecte care „nu se vor da la examen”. Încă de la prima întâlnire mi-a dat foarte multă încredere. Pe măsură ce ne explica, încrederea mea sporea. Cu alte cuvinte, am fost sigur că „lista este corectă”. Și, ca atare, din acel moment nu le-am mai învățat. Cu toate acestea, acele subiecte nu erau sărite din lista de întrebări. Modul de examinare era același săptămână de săptămână. Profesorul deschidea cartea, demonstrativ (o cunoștea „la virgulă”, dar o ținea deschisă și o răsfoia). Trecea de la o pagină la alta, rânduri și paragrafe diferite, punea prima întrebare unuia dintre noi. Dacă răspunsul era perfect punea un plus sau o notă. Dacă nu „îl pasa” următorului sau altcuiva (tot pe sărite, niciodată nu știam cine urmează să primească o întrebare). În final, dacă era cazul, completa răspunsul și dădea o explicație suplimentară pentru a întări noțiunea respectivă. O întrebare de la pagina 3, următoarea de la pagina 40, următoare de la pagina 7, următoarea de la pagina 3 (inclusiv din subiectele „eliminate”!). Surpriza a fost majoră: din trei subiecte, toate erau dintre subiectele despre care noi știam că nu se vor da. Cu toate acestea, în baza pregătirii foarte serioase săptămânale, în baza întrebărilor puse oră de oră, mi-am adus aminte aproape tot, rând cu rând, exact așa cum ni se spusese că se va întâmpla.
     S-a vorbit mult și acuzator. În urmă cu opt ani fără o lună, după ce lucrasem doar eu cu respectivul copil, l-am rugat pe un coleg să mă ajute la o evaluare pre-examen. Colegul meu, al cărui nume a fost menționat în mass-media fără ca să se știe clar ce este adevărat și ce nu, era în acel an principalul responsabil pentru redactarea subiectelor de examen. Nu eram sigur că va accepta. L-am sunat, a răspuns colegial, ne-a invitat în biroul dânsului. Am pășit emoționat, apoi am rămas de o parte, în aceeași încăpere. A pus câteva întrebări. Apoi i-a dat o temă de scris (două sau trei subiecte). Copilul a început să scrie în viteză, apoi profesorul a citit. Nu a pus nicio notă. Dar mi-a spus concluzia: „Este un copil bun, o să intre, nu îți fă probleme”. Nu mi-a cerut nimic, din priviri mi-a „arătat” că dacă aș fi îndrăznit să ofer ceva m-ar fi pus la punct. Eu ceea ce știu și nu uit este acest comportament colegial și despre aceasta pot să vorbesc.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe