Se vorbește tot mai mult despre „meciul secolului 21”, programat
pentru august 2017. Anteriorul „meci al secolului” a avut loc în 2015, iar
ghilimelele sunt foarte potrivite pentru atare „evenimente”. Wikipedia a
dedicat 72.294 de caractere cu spații „evenimentului” din 2015 în timp ce
altora serioase, importante pentru societate, a consacrat cu mult mai puține.
Se afirmă că banii „produși” în 2015 au fost peste 400 de milioane de dolari,
iar jucătorii (nu pot să îi numesc sportivi) au primit fiecare câte 100 de
milioane de dolari. Acum, mass-media este plină de „informații”, estimându-se
printre altele că biletele pentru spectatori vor costa între 500 și 10.000 de
dolari.
În urmă cu trei zile s-a anunțat o altă sminteală. Un copil de
18 ani este cumpărat de un club din Europa cu o sumă ce poate varia între 150
și 180 de milioane de euro, urmând să primească pentru următorii șase ani un
salariu anual de 7 milioane de euro. Unii se vor minuna, alții vor spune că îl
invidiem, iar eu spun că este un copil distrus. La 18 ani intră pe un drum fără
ieșire. Îmi aduc aminte de interpretul unui film care făcea deliciul
privitorilor în urmă cu o vreme dar care ulterior a trecut în rândul
consumatorilor de droguri și cine știe ce se mai petrece cu el acum când nu mai
este „singur acasă”.
„Pâine și circ!”. Nu este o invenție recentă, ci una care
respectă o „rețetă” venită încă din Antichitate. O „rețetă de succes”
manipulată de cei care se pricep la așa ceva. Este „rețeta care a dat peste cap
mintea multor conaționali, începând cu decembrie 1989 (ponoasele le tragem și
astăzi și cine știe cât timp de acum încolo). Ce pot gândi copiii noștri, cu
larg acces la televiziune și alte mijloace de „informare în masă”, când văd că
unul cu câțiva ani mai mare ca ei ajunge să câștige 7 milioane de euro pe an?
Cum se mai poate vorbi cu succes despre importanța muncii și a unui progres
constant, bazat pe efort? Câți nu ți-ar râde în nas? Cultivarea antimodelelor
este năucitoare. Agresiunea este, aparent, imbatabilă. Nu avem „armele” necesare
pentru a îi face față. Suntem, aparent, descoperiți în fața unei lumi din ce în
ce mai nebună.
Vorbeam săptămâna trecută despre „strugurii cei acri” ai
meditațiilor, în sensul că mulți și-ar fi dorit să facă așa ceva dar nu erau
solicitați. Este sigur că sunt multe aspecte de acuzat, inclusiv cel legat de
lipsa plății taxelor aferente către stat. Nici urmă de justificare, dar
aspectele legate de mentalitate nu pot fi neglijate. Atunci când statul te
înșală prin varii tehnici, reacția (cea rea) apare aproape inerent și se
transformă într-o justificare de tipul „ei mă înșală, eu de ce să fiu corect?”.
Este un cerc vicios pe care nimeni nu l-a rupt nici înainte de 1989 și nici
după aceea. Propunerile, repetate, de a legaliza meditațiile nu au dus până
acum la nimic concret. Meditațiile sunt o realitate, s-au practicat și se
practică în continuare.
Cel mai ușor este să acuzi sau să te trezești vorbind fără să ai
habar, dar câți dintre cei care vorbesc sau acuză știu cât de greu este să dai
meditații? Nu mă refer aici la cei care se organizaseră într-un mod
„industrial”. Însă cunosc și situații în care persoane care lucrau în același
timp cu 15–18 elevi reușeau să le dea atenție și să le explice eficient. Cunosc
o persoană care lucrând în aceste condiții afirmă că în respectiva perioadă a
învățat mult mai mult și mult mai bine decât atunci când a avut un profesor
dedicat sau când lucra într-o grupă cu mult mai mică. Sunt multe variabile, nu
ușor de interpretat în mod serios. Interpretările „după ureche” sunt o problemă
majoră, în special din 1989 încoace. „Toți” știu, „toți” au opinii, „toți” dau
sfaturi de a căror probitate sunt convinși, iar realitatea este la 180 de grade
distanță.
Îmi aduc aminte și astăzi de parcă ar fi fost ieri. Stau pe
același scaun și cam în aceeași poziție ca și atunci când am avut ultima oră de
biologie. Eram atât de obosit și de stresat încât simțeam că se învârte casa cu
mine. Mă țineam de scaun, încercam să nu cad și să nu le permit copiilor să
vadă în ce hal sunt. Puneam întrebări, dădeam sfaturi, corectam erorile ca și
cum mă aflam în cea mai bună stare (dar abia așteptam ca ora să se încheie, ei
să plece și eu să pot să zac pur și simplu). Se apropia admiterea și mă
preocupa foarte tare cum se vor descurca, încercam să le dau încredere cu toate
că răspunsurile nu erau prea grozave. Empatizam cu ei și cu părinții lor, iar
asta era tare consumator. De atunci nu am vrut să mai aud de așa ceva și nici
de acea cărticică oribilă. Oribilă a rămas până în zilele noastre. Ciuntită de
explicații, micșorată (de ce, oare?) în comparație cu textul inițial, tocmai
bună de învățat pe de rost... Adică exact cum nu trebuie, pentru că niciodată
nu ar trebui să înveți ceva fără să înțelegi.
Duminica trecută am fost abordat de o doamnă care mi-a spus mai
multe lucruri care m-au mirat. Mă studiase (habar nu am cum) „pe internet” și
m-a rugat să o ajut pentru copilul dânsei. Tentația majoră a fost să spun un
ferm nu. Dar, nici acum nu știu de ce nu am spus nu, ci am decis că dacă acel
copil îmi va asculta (fără crâcnire) sfaturile și îmi va demonstra că vrea să
învețe, în ciuda timpului (pe care nu îl am) am să ajut fără a cere ceva în
schimb. Cine știe, poate că voi susține dezvoltarea unui nou coleg. Cine știe,
poate că voi avea o contribuție la creșterea unui viitor medic.
Port recunoștință tuturor celor de la care am învățat. Fără
domniile lor, sigur știam mai puțin și nu m-aș fi priceput cum să îi învăț pe
alții. Pe învățătoare o pomenesc aproape în fiecare Duminică. La fel, pe cât
mai mulți, după cum mă ajută și memoria. Îmi amintesc de unii profesori din
gimnaziu, de mulți dintre profesorii din liceu, de aproape toți profesorii din
facultate. În privința meditațiilor toți cei care m-au călăuzit mi-au transmis
deprinderi importante, toți au fost remarcabili profesori. Cu stiluri diferite,
fără a se cunoaște foarte bine între ei, se completau de minune. Îi am mereu în
gând și îmi pare rău că nu îi pot întâlni ușor, că nu pot să mă mai aflu în
preajma domniilor lor.
Pentru biologie, spre exemplu, cu toate că examenul era unul
scris, antrenamentul a fost cu totul diferit. În primul rând, de la prima
întâlnire (eram cinci, uneori șase) ni s-a spus clar „de astăzi și până la
admitere, preocuparea voastră principală este învățatul; nici măcar la revelion
nu aveți voie să pierdeți mai mult de două-trei ore”. Zis și făcut. Nu ne-a dat
lucrări de control, ci ne-a spus: „Ca să puteți ști, mai întâi trebuie să
înțelegeți”. Și pentru multe luni, ne-a tradus cartea. Domnul profesor vorbea
și noi luam notițe. Aproape toți am decis să îi urmăm sfatul și să ne rescriem
acasă notițele, cu desene cu tot. În timpul orei vorbea și desena. Acasă noi
rescriam și redesenam. Tare rău îmi pare că nu mai am caietele de atunci. În
restul lunilor am dat o singură lucrare de control. În rest, toate orele s-au
desfășurat ca o masă rotundă. Domnul profesor întreba și noi răspundeam, rând
pe rând, pe sărite. Îmi aduc aminte și astăzi cum ne-a spus la început: „La
examen, o să vă aduceți aminte și pagina și rândul și o să vă aduceți aminte și
când v-am întrebat eu lucrul respectiv”. Chiar așa a și fost.
Și, pentru că tot s-au discutat unele și altele în săptămânile
precedente, am să istorisesc și eu ceva ce nu prea multă lume cunoaște (nici
părinților mei nu le-am spus). Prin aprilie ne-a dat o listă cu subiecte care
„nu se vor da la examen”. Încă de la prima întâlnire mi-a dat foarte multă
încredere. Pe măsură ce ne explica, încrederea mea sporea. Cu alte cuvinte, am
fost sigur că „lista este corectă”. Și, ca atare, din acel moment nu le-am mai
învățat. Cu toate acestea, acele subiecte nu erau sărite din lista de
întrebări. Modul de examinare era același săptămână de săptămână. Profesorul
deschidea cartea, demonstrativ (o cunoștea „la virgulă”, dar o ținea deschisă
și o răsfoia). Trecea de la o pagină la alta, rânduri și paragrafe diferite,
punea prima întrebare unuia dintre noi. Dacă răspunsul era perfect punea un
plus sau o notă. Dacă nu „îl pasa” următorului sau altcuiva (tot pe sărite,
niciodată nu știam cine urmează să primească o întrebare). În final, dacă era
cazul, completa răspunsul și dădea o explicație suplimentară pentru a întări
noțiunea respectivă. O întrebare de la pagina 3, următoarea de la pagina 40,
următoare de la pagina 7, următoarea de la pagina 3 (inclusiv din subiectele
„eliminate”!). Surpriza a fost majoră: din trei subiecte, toate erau dintre
subiectele despre care noi știam că nu se vor da. Cu toate acestea, în baza
pregătirii foarte serioase săptămânale, în baza întrebărilor puse oră de oră,
mi-am adus aminte aproape tot, rând cu rând, exact așa cum ni se spusese că se
va întâmpla.
S-a vorbit mult și acuzator. În urmă cu opt ani fără o lună,
după ce lucrasem doar eu cu respectivul copil, l-am rugat pe un coleg să mă
ajute la o evaluare pre-examen. Colegul meu, al cărui nume a fost menționat în
mass-media fără ca să se știe clar ce este adevărat și ce nu, era în acel an
principalul responsabil pentru redactarea subiectelor de examen. Nu eram sigur
că va accepta. L-am sunat, a răspuns colegial, ne-a invitat în biroul dânsului.
Am pășit emoționat, apoi am rămas de o parte, în aceeași încăpere. A pus câteva
întrebări. Apoi i-a dat o temă de scris (două sau trei subiecte). Copilul a
început să scrie în viteză, apoi profesorul a citit. Nu a pus nicio notă. Dar mi-a
spus concluzia: „Este un copil bun, o să intre, nu îți fă probleme”. Nu mi-a
cerut nimic, din priviri mi-a „arătat” că dacă aș fi îndrăznit să ofer ceva
m-ar fi pus la punct. Eu ceea ce știu și nu uit este acest comportament
colegial și despre aceasta pot să vorbesc.