Acum aproximativ un an, am văzut în consultaţie
o pacientă de 65 de ani, care lupta de la vârsta de 30 de ani împotriva
cancerului. Avusese mai multe tipuri de leziuni precanceroase şi fusese nevoită
să facă o histerectomie, două lumpectomii, colonoscopii regulate cu polipectomii,
iar la momentul consultaţiei, contempla perspectiva unei colectomii totale, căreia
i-a făcut faţă cu bine. În 35 de ani, doamna respectivă fusese întotdeauna cu
un pas înaintea bolii şi singurul preţ plătit pe termen lung era un anxiolitic
pe lista de medicamente.
Este un exemplu la care mă gândesc atunci
când am nevoie să îmi reamintesc că se poate lupta pe termen lung cu succes cu
o boală şi atunci când trebuie să explic cuiva din afara corpului medical de ce
este important screeningul, aşa cum este el conceput astăzi. Aproape niciodată
nu ajung cu explicaţiile în zona geneticii. Foarte puţini sunt cei care au avut
mai multe rude de gradul I sau II cu o formă de cancer şi care îndrăznesc să îşi
privească perspectiva în ochi, nu numai să îşi frece mâinile înainte de
culcare, gândindu-se cu teamă şi oarecum misticizat la viitor. Pe aceştia (şi
mai ales pe acestea) i-am întâlnit de cele mai multe ori în online, acolo unde,
de câte ori discuţia se apropie de situaţia lor, adaugă mereu câte un
comentariu anonim: „Mie mi-e prea teamă. Dacă aflu ceva ce nu îmi place?“. Astăzi,
există soluţii pentru majoritatea veştilor mai puţin plăcute pe care le-ar putea
afla la o consultaţie de screening, dar noi, medicii, rareori ne facem meseria
de educatori.
Sistemul sanitar este organizat relativ
precar, astfel încât nu prea există verigi responsabile de educaţie. Medicii
specialişti nu prea rup din timpul de consultaţie pentru a discuta prevenţie şi
screening, fapt normal, dacă ne gândim că doctorii cu specialităţi
chirurgicale, care întâlnesc frecvent pacienţii cu boli neoplazice şi familiile
lor, nu dispun de un timp dedicat cu adevărat consultaţiilor, în sistemul
public. Medicii de familie sunt prinşi între numărul mare de pacienţi, unii
dintre ei cu boli în stadii avansate, şi formalităţile birocratice sau schemele
de vaccinări. În şcoli nu se realizează niciun fel de educaţie pentru sănătate
– nici sexuală, nici alimentară, ba chiar dimpotrivă: profesorii se arată
adeseori scandalizaţi de propunerea de a discuta despre contracepţie şi maladii
cu transmitere sexuală, venită din partea unor voluntari, iar în „săptămâna
altfel“ se organizează excursii la McDonald’s şi laboratoare de gătit mici. În
plus, vedetele autohtone sunt implicate mai serios în campanii antivaccinare
decât în susţinerea unor comportamente cu adevărat preventive, exceptând poate
cele câteva personalităţi ce susţin lupta contra cancerului de sân.
Se pare că toţi actorii din sistem sau de la
marginea lui au beneficiat recent de un ajutor nesperat. Angelina Jolie, o
actriţă cunoscută pentru fizicul ei, prestaţia în câteva filme de la Girl Interrupted la Lara Croft, relaţia cu nu mai puţin celebrul Brad Pitt şi cei şase
copii, a semnat la 14 mai un editorial în New
York Times, intitulat „My medical
choice“ (Opţiunea mea medicală). Articolul este o confesiune asupra
deciziei de a face mastectomie bilaterală preventivă cu reconstrucţie. Jolie a
aflat că este purtătoarea genei BRCA1, iar analiza genetică i-a revelat faptul
că are un risc de 87% de a face cancer mamar şi 50% de a face cancer ovarian. Fără
să detalieze procesul decizional, care a fost cu siguranţă unul complicat,
actriţa vorbeşte simplu dar emoţionant despre moartea mamei ei, cauzată de
această boală, necesitatea screeningului genetic printre cei vizaţi, chiar şi
atunci când presupune un efort financiar, fezabilitatea intervenţiei
chirurgicale cu sechele minime postoperatorii, importanţa suportului din partea
partenerului de viaţă şi satisfacţia de a putea fi din nou lângă copii. Despre
rezultatul mastectomiei, Angelina Jolie spune: „Ei (n. tr. copiii) îmi pot vedea cicatricele mici, dar asta e tot. În
rest, sunt tot mami, aşa cum am fost din totdeauna“.
Din subtext, se deduce că mastectomia
percepută, în general, ca o experienţă traumatică nu este atât de invalidantă
precum se crede atunci când este realizată profilactic şi poate asocia
reconstrucţie. În plus, ea nu diminuează cu nimic feminitatea sau stima de sine
a femeii.
Acestui mesaj aş vrea sa îi opun un altul.
Este vorba despre o campanie realizată în România pentru promovarea embolizării
fibroamelor uterine. Cu toate că, în general, susţin metodele minim invazive
atunci când ele sunt indicate, această campanie m-a indignat profund, dar nu
din cauza metodei propuse, ci din cauza mesajului: „Rămâi femeie. Spune NU
histerectomiei“. Din subtext se deduce că femeile ce suferă o histerectomie îşi
pierd feminitatea. Iar acelea care au boli neoplazice care nu se pot trata
decât chirurgical ar trebui să fie stigmatizate pe viaţă. Ba mai mult:
„Histerectomia lasă şi cicatrici psihice, nu doar fizice“.
Brutalitatea morală a acestei campanii m-a
indignat din prima clipă. Acum, opusă mesajului delicat şi emoţionant al
Angelinei Jolie, ea îşi dezvăluie întreaga hidoşenie, pentru că stigmatizează
înadins un grup de femei, pentru a le manipula pe celelalte să încerce o anumită
opţiune terapeutică fără discriminare, fără a aduce în discuţie ideea de indicaţie
operatorie şi fără nuanţe.
Din fericire însă, articolul din New York Times a făcut audienţă şi în
România. La data apariţiei, era share-uit
frecvent pe wall-ul meu de Facebook, de câteva ori pe oră. În plus,
l-am văzut preluat de multe alte publicaţii, plecând de la presa respectabilă
internaţională şi până la tabloidele româneşti. Dincolo de detalii, mesajul
este: „Previno bolile grave şi fă tot ceea ce poţi ca să rămâi sănătoasă. Nicio
operaţie nu modifică frumuseţea omului sau a femeii din tine. Spune DA sănătăţii!“.
