Îi spui pacientului tău, un mecanic auto cu
cancer pulmonar, că mai are şase luni de trăit. Ce faci când refuză să mai stea
în spital şi-ţi zice că pleacă departe de familie? Tu vrei să ştii ziua exactă
când vei muri?
E joi seara şi 40 de studenţi vorbesc despre
asta într-un mic amfiteatru din Facultatea de Medicină. Tocmai au terminat de văzut„The Bucket List“, un film despre doi
bolnavi de cancer care, atunci când află că sunt pe moarte, fac o listă cu
dorinţe pe care au amânat o viaţă întreagă să le îndeplinească. Astfel, Carter şi
Edward (un muncitor, respectiv un om de afaceri) ajung să facă curse cu maşini
vechi, să discute despre rai pe vârful piramidelor egiptene, să tragă cu puşca în
savană sau să încerce (fără succes) să cucerească Everestul.
După ce filmul se termină, în locul lui sunt
proiectate o serie de diapozitive pe care sunt scrise subiecte pentru discuţii:
„Boala, element de legătură între pacienţi“, „Atitudinea medicilor şi a pacienţilor
vizavi de moarte“ sau „Cazuri personale – care este situaţia la noi în ţară?“.
„Treci peste boală ca să ajungi la om“
Proiectul
care adună studenţii să vorbească despre filme cu teme socio-medicale se numeşteSCOME
Cinema şi a început acum doi ani. Acesta face parte din departamentul
SSMB de educaţie medicală şi se desfăşoară şi în alte societăţi mediciniste
europene sub numele de „Movies and
Medicine“.
La începutul
anului universitar, studenţii aleg un film care să aibă legătură cu
evenimentele de sănătate şi medicină din perioada apropiată. Toate discuţiile
pe care mediciniştii le au despre filme merg aproape întotdeauna spre
comportamentul pe care medicii ar trebui să îl aibă faţă de oameni aflaţi în
situaţia celor din film. „Cu toţii sperăm că vom fi medici buni şi vom avea
cele mai bune relaţii cu pacienţii. Ştii cum e cu studentul idealist, care
pleacă la drum cu etica deasupra capului…“, spune Ema Andrei, studentă în anul IV la UMF „Carol Davila“.
Ema,
care a coordonat proiectul până anul trecut, crede că „unii medici tratează
boala şi nu bolnavul“ din cauza agresivităţii maladiilor şi a ritmului alert în
care trebuie să munceşti – „aceste lucruri te fac uneori să uiţi că pacienţii
nu sunt doar gazdele bolilor pe care trebuie să le tratăm sau să le vindecăm…
Sunt oameni cu probleme şi cu viaţă personală, care înseamnă foarte mult pentru
ei şi, deseori, prea puţin pentru noi. Sper ca, din filmele acestea, studenţii
să înţeleagă că trebuie să treci peste ideea de boală şi să ajungi la om“.
Sensul pe care îl dai celorlalţi
Discuţiile
studenţilor din amfiteatru ajung repede la neajunsurile sistemului sanitar din ţară:
„În film îşi fac griji că sunt două paturi într-un salon, la noi sunt cel puţin
şase – dar măcar de ar fi asta dificultatea cea mai mare… Dotările insuficiente
din spitale, lipsa materialelor, a medicamentelor şi a personalului sunt cu
adevărat probleme. În contextul acesta, încălcarea intimităţii şi numărul
paturilor din saloane devine ceva minor“.
Uneori,
tocmai aceste dezavantaje îi îndârjesc pe studenţi să devină mai buni. Ema
Andrei spune că, în acest context, „ne consolează doar gândul că avem medici
bine pregătiţi şi încercăm să devenim la fel“.
Dezbaterile
acestea sunt rupte rapid de ultimul diapozitiv, care le cere celor 40 de oameni
din sală să se gândească la lista lor de dorinţe amânate şi la „pacientul“ de
azi. Bărbatul bolnav interpretat de Morgan Freeman se întreabă la începutul
filmului cum poţi evalua viaţa unui om – după credinţă, dragoste, copii, realizări
profesionale? Înmormântat într-o cutie de cafea pe Everest, personajul spune, în
cele din urmă, că viaţa se măsoară după sensul pe care îl dai celorlalţi – adică
prin numărul de oameni care îşi măsoară viaţa după a ta.