Vorbeam data trecută de modul în care unii „colegi“ îi umilesc
pe viitorii colegi, încă studenți. Această atitudine este foarte gravă pentru
că, din păcate, o parte din cei umiliți vor proceda în mod asemănător atunci
când „își vor putea permite aceasta“. În loc să învețe ce înseamnă „așa nu“
aplică asupra altora ceea ce au învățat de la „mentorii“ lor. Eu, de exemplu,
îmi aduc aminte că pe parcursul facultății am avut câteva examene (șase-șapte)
în care am fost anunțați că examenul începe la ora X, dar a început cu trei,
patru, șapte ore mai târziu. Nu îmi explic modul în care cei mai mari uită atât
de ușor. Nu știu cum e posibil ca în studenție să își dorească un program clar,
dar apoi, când studenții depind de ei, să se comporte nepăsător. Un student
anunțat că examenul începe la ora 8 (caz real, atunci când eu eram în anul II) poate
că mai citește și peste noapte. Doarme puțin sau foarte puțin, pleacă în grabă
renunțând la masa de dimineață cu gândul că în cel mult două ore va fi din nou
acasă și poate mânca și dormi atunci, înainte să se apuce din nou pentru
următorul examen din sesiune. La 7,50 este deja prezent, ca nu cumva să
întârzie. Se face 10, se face 12 … Din când în când iese cineva „de la catedră“
și spune „în curând intrați în examen“. Nici nu poți pleca, îți e teamă să
mergi și la toaletă ca nu cumva să fii chemat pentru examinare și tu să te afli
cine știe pe unde; examinatorii nu ar tolera această plecare. Așa că stai și
aștepți. Între timp, începi să încurci tot ce ai învățat. La ora 15 când începe
cu adevărat examenul, îți vine să răspunzi în „dorul lelii“ numai să scapi și
să pleci acasă cât mai repede. Din păcate, unii dintre cei care au avut atare
suferințe ca studenți le practică (aș zice, cu cinism) cu cei care le devin
studenți. Eu încerc ca atunci când am un exemplu de „așa nu“ să reacționez
complet diferit. Studenții mei știu că examenul începe la ora X, și cel târziu
la ora X și două-trei minute, examenul începe. Ei știu și cât durează examenul
astfel încât își pot planifica la minut ce au de făcut în ziua respectivă. Așa
ar trebui să procedăm cu toții atunci când avem în fața noastră niște copii,
care ne vor fi colegi.
Săptămâna trecută o studentă fusese trimisă să facă rost de un
aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale. Asistentele medicale nu doar că nu
au vrut să îi împrumute aparatul, dar au accentuat tensiunea spunând, probabil
eronat, că respectiva studentă a fost nepoliticoasă. Ea căuta încă un aparat în
timp ce asistentul universitar spunea: „Evident că nu i-a dat nimeni un
tensiometru dacă o fi intrat dând ușa de perete și a zis: Acum un tensiometru
să alerge la mine“. A mai trecut ceva timp. Colega nu s-a întors. Asistentul a
spus: „Acum pleacă următorul (și s-a uitat spre următoarea colegă). Și așa veți
ieși toți, până unul se va întoarce cu un tensiometru“. A plecat și a doua
colegă. După un timp îi spune unui alt coleg: „Hai, e rândul tău!“ În timp ce
se îndrepta spre ușă, colegul vede pe un pat, sub niște haine, manometrul de la
un tensiometru. Se oprește, îl ia și îl utilizează. În acel moment asistentul a
început să râdă în hohote: „Tu ai văzut tensiometrul și le-ai lăsat pe alea să
plece? Ești tare! Ce le-ai făcut-o!“ Evident că abia observase tensiometrul.
Între timp s-au întors colegele lui, dar au fost date afară: „Ieșiți! Normal că
nu le mai primesc la oră dacă s-au întors cu degetul în ....“ După zece minute
a pus un coleg să le cheme înapoi, dar acestea plecaseră în amfiteatru pentru
că nu le spusese nimeni să aștepte în fața ușii. Ca atare, s-au ales și cu
absență.
Sunt numeroase exemple de „așa nu“ în această istorisire. Vorbim
de colegialitate, știm că medicina nu se poate practica în mod corect decât în
echipă. Atunci, cum putem să avem o astfel de atitudine? Există unele
explicații (eu le-aș numi motivații). Când încep o carieră universitară, cei
mai mulți colegi au entuziasm. Își doresc să explice, să îi învețe pe alții, să
îi călăuzează cât mai bine pe studenți în calea pe care aceștia merg. An de an
însă, văd că mulți dintre cei călăuzibili sunt neinteresați, încearcă să
utilizeze metode incorecte pentru a se descurca la examen ș.a.m.d. și în aceste
condiții entuziasmul scade, iar la unii dispare. Doar că nu așa trebuie să se
pună problema. Dacă fiecare dintre noi ar începe să facă tot ce are de făcut
cât se poate de bine, indiferent de circumstanțe, lucrurile s-ar putea schimba.
Este evident că lucrurile trebuie să se schimbe. La tot pasul vedem câte ceva
în neregulă, fie un dezinfectant diluat de 4.200 de ori, fie o anchetă
epidemiologică începută la trei săptămâni de la momentul optim…
Să ne întoarcem la studenți. „La ..., grupa era de obicei împărțită. Mi s-a părut
un lucru bun pentru că astfel eram mai puțini studenți la un asistent. În prima
zi, asistentul nostru a fost incredibil, a stat cu noi, ne-a dus la mai multe
cazuri, ne-a arătat cum se face examenul clinic, ne-a pus întrebări, ne-a
explicat, iar cu rezidentele nu mai spun cât de frumos se purta. Nu ne venea să
credem ce asistent incredibil de bun avem. Dar din a doua zi totul s-a
schimbat. Era alt om, parcă nici nu ne vedea. A trecut repede prin saloane și a
spus să împărțim paturile și să facem anamneze. Așa s-a întâmplat și a doua zi,
și a treia, și tot așa. Am crezut că are vreo problemă personală care îi
distrage atenția, dar după câteva zile ne-am dat seama că nu se va schimba, așa
că am încercat să îl abordăm. L-am întrebat dacă ne poate explica ceva și a
zis, «da, mâine». A doua zi l-am rugat din nou: «E vineri și nu am chef acum.
Altă dată. Acum v-ați găsit și voi să mă întrebați.»
Am mai încercat să vorbim cu el, dar fără rezultat. Mereu fugea
sau răspundea plictisit că nu poate. Între timp am început să lucrăm cu una
dintre rezidentele lui și, când o prindeam, o asaltam cu întrebări. Ea era
foarte drăguță și dornică să ne explice, dar din păcate nu putea mereu pentru
că apărea asistentul și îi spunea să nu mai stea cu noi, că teoria o citim și
singuri și noi trebuie doar să stăm cu pacienții și să vorbim.
Am rămas cu un gust amar după acest stagiu, nu doar din cauza
atitudinii și limbajului său, dar și a felului în care a ales să încheie
stagiul. În penultima zi, înainte de examen, toți colegii au vorbit cu
asistenții să stea acasă să repete o zi întreagă, dar nouă ne-a spus că
neapărat trebuie să venim la spital. Noi nu i-am mai replicat «ce rost are când
noi am fost tot stagiul, iar dumneavoastră nu». I-am zis doar că ceilalți
colegi vor sta acasă. Replica dumnealui a fost incredibilă: «Să vă spun ceva,
dacă toți ceilalți sunt hoți și ..., acum să fim și noi hoți și ...? Gândiți-vă
bine ce vreți să fiți». Am fost cu toții șocați auzind aceste cuvinte nepotrivite
și suficient de murdare pentru a considera că ele nu trebuie să se regăsească
în limbajul universitar. În aceste condiții ne-am resemnat, am venit a doua zi
și bineînțeles că am stat degeaba. Nu ne-a băgat nimeni în seamă.
Din fericire am luat note bune, dar după examen, în timp ce
completam acele fișe de evaluare a desfășurării stagiului, a mai avut și tupeul
să spună: «Hai, ce tot citiți atât? Scrieți acolo foarte bine la toate și că
suntem cei mai buni, cei mai frumoși.» Evident că nu l-am ascultat...“
Dacă medicina s-ar putea face la „fără frecvență“ și dacă și
colaborarea și colegialitatea ar putea suferi aceeași abordare ... Dar așa ceva
este imposibil!
