În ultimele decenii, se simtă o acerbă nevoie de a aminti medicului
(și celor care îl ajută în îndeplinirea obligațiilor sale profesionale) faptul că
în fața sa se află o ființă umană care are nevoie de înțelegere și de sprijin, iar
aceste două elemente nu pot veni din partea unui robot, ci numai de la o altă ființă
umană. Iar ceea ce ne deosebește, printre altele, de roboți, este capacitatea de
comunicare verbală cu cei de o seamă cu noi. Și, pentru că suntem ființe umane,
obligația e de a ne comporta ca atare. Numai zeii nu conversează, doar comandă.
Din păcate, aceste adevăruri sunt de multe ori uitate. Aș mai aminti
și acea situație în care, după ce medicul a consultat toate datele apărute pe calculator
(nu pe pacient!) și a adăugat câteva noi despre situația actuală, l-a programat
pentru investigații suplimentare și i-a prescris rețetele de rigoare, dar nu i-a
mai rămas timp pentru a discuta cu pacientul, pentru a răspunde la întrebările în
legătură cu deciziile ce au fost sau trebuie luate. Aceeași nepăsare – voită sau
nu – față de nevoia de a comunica cu semenul aflat în suferință se simte și la patul
pacientului internat. Un distins profesor de neurologie israelian, recent decedat,
a publicat în urmă cu ani o scrisoare în care descria modul în care s-a desfășurat
vizita medicului șef al secției în care tocmai fusese internat: discuția la patul
său s-a purtat doar între medic și asistenta șefă, cei doi au schimbat date despre
situația acestuia și au luat hotărârile de rigoare privind continuarea tratamentului
fără a arunca măcar o privire celui aflat în patul din fața lor.
În lunga mea carieră am asistat, nu o dată, la situații în care medicul,
incapabil să înțeleagă neliniștea sufletească în care se afla pacientul, îi comunica
vești cruciale pentru viitorul său într-o manieră care realmente aducea cu aceea
folosită de un robot. Discuții pe coridor, uneori răspunzând unei întrebări cu spatele
la interlocutor, în timp ce medicul se îndepărta cu pași repezi de necăjitul pacient,
iată imagini care nu mă părăsesc nici în ziua de azi. În recenta mea colecție de
glume despre medici și medicină, apărută nu demult la editura UMF Tg. Mureș, și-au
făcut loc câteva povestioare cu haz, având ca subiect așa-zisa comunicare dintre
medic și pacient. Adevărul este că, în spatele multor anecdote despre medici, se
află un trist adevăr.
Nu aș dori să enumăr aici toate motivele „clasice” pentru care e
nevoie de o comunicare eficientă și permanentă între echipa medicală și pacient.
Ele sunt prea bine cunoscute și se referă la aspectul etic și deontologic ale acestei
relații. Mai mult, nu sunt foarte convins că pacientul aflat în pragul unei decizii
importante va fi atras întotdeauna spre acel medic care i se adresează cu tact,
cu răbdare, și va renunța la serviciile unui prea cunoscut specialist în domeniu.
Dar nu am niciun dubiu despre faptul că o discuție purtată omenește, în care medicul
e condus de dorința de a se face înțeles și de a pricepe plângerile pacientului,
va fi înregistrată de acesta și „depozitată” în memoria sa timp îndelungat.
Mă întreb câți dintre cititori nu-și vor râde pe sub mustață, realizând
faptul că aceste rânduri sunt scrise de un medic ATI, care prin definiție nu prea
are ocazia de a sta de vorbă pe îndelete cu pacientul său. Pentru mulți confrați,
contactul nostru, al medicilor anesteziști, cu viitorul pacient e în cel mai bun
caz frugal, uneori (în cazul unei urgențe maxime sau al unei cezariene ce trebuie
efectuată fără întârziere) întâlnirea dintre medicul ATI și pacientul său se petrece
când acesta din urmă se află deja pe masa de operație, sub influența unui drog preanestezic.
Doar că, în prezent, lucrurile au căpătat un aspect complet diferit. În fiecare
spital modern există un cabinet de examen preanestezic, spre care e trimis fiecare
pacient chirurgical cu zile și chiar săptămâni înaintea datei planificate pentru
operație. În acest cabinet pacientul are ocazia nu numai să fie examinat de un specialist
în domeniu, apt a decela problemele medicale care necesită o atenție deosebită,
dar și a pune întrebări și a primi răspunsuri precise care îi vor permite să-și
înțeleagă mai bine situația.
În ultimii ani am asistat, în Israel, la un fenomen interesant. Medici
gastroenterologi, conștienți de creșterea numărului de pacienți în vârstă și posesori
ai unei comorbidități semnificative, inițiază un examen preanestezic atent care
să precizeze nu numai riscul legat de administrarea sedației pentru o colonoscopie
sau o gastroscopie, dar și opinia medicului anestezist în legătură cu pregătirea
pacientului înainte de investigația planificată.
Studii recente despre modul de comunicare dintre pacient și medicul
ATI au raportat aspecte foarte interesante legate de pregătirea psihologică a pacientului
chirurgical. Voi oferi aici doar două exemple. Primul se referă la influența anxietății
preoperatorii asupra nivelului durerii postoperatorii. Se pare că unii pacienți,
mai ales cei cu tendințe depresive, beneficiază în mod clar de pe urma unei discuții
preanestezice cu medicul ATI, în care acesta încearcă să depisteze „candidatul”
la hiperalgie postoperatorie și-l pregătește pentru perioada de după intervenție,
oferind amănunte despre modul în care e prevenită durerea chirurgicală și convingându-l
de eficacitatea metodelor de analgezie ce-i stau la dispoziție pentru a evita suferințe
inutile. Dar și mai interesant e rezultatul unui studiu care analizează influența
modului de comunicare asupra comportării psihologice a pacientului chirurgical.
Studiul indică efectul negativ al frazei următoare, care se dorește a fi liniștitoare
pentru pacient, dar în realitate va avea un efect contrar: „Acum vă voi introduce
un ac în venă, o înțepătură ca de țânțar, nimic mai mult!”. Această afirmație –
susține studiul – va produce o senzație de disconfort, teamă, chiar anxietate exagerată.
Alternativa propusă e simplă: „prin acest ac introdus în venă vă vom injecta medicamente
care vor produce anestezie, dar, chiar mai mult, vă vom putea trata și durerea de
după operație”. Cu alte cuvinte, un mesaj pozitiv va avea un efect binefăcător!
Un alt aspect nu mai puțin important e cel al comunicării cu familia
pacientului în cazul în care acesta se află într-o situație cognitivă care nu-i
permite participarea la o discuție cu medicul curant. Această stare de lucruri e
cunoscută tuturor celor care profesează în domeniul medicinii de urgență și necesită
o experiență largă, care să permită identificarea acelor membri ai familiei, capabili
de a înțelege explicațiile oferite , dar mai ales de a lua hotărâri în numele pacientului.
În Israel soluția folosită pare a fi satisfăcătoare. În momentul
în care s-a precizat situația gravă în care se află un pacient incapabil de a comunica
cu medicii săi, serviciul de asistență socială al spitalului îndrumă familia spre
tribunal, unde un judecător cu experiență hotărăște care membru al familiei va fi
din acel moment răspunzător pentru legătura cu echipa terapeutică. Și alți aparținători
vor putea participa la discuțiile zilnice cu medicii curanți, dar cel care va trebui
să ia hotărâri și să accepte soluțiile propuse de echipa terapeutică e cel desemnat
de instanța judecătorească.
Materialul de față nu poate (și nici nu și-a propus) să acopere gama
de aspecte legate de comunicarea medic-pacient. De, fapt fiecare specialitate medicală
își are specificitatea ei în acest domeniu. Modul în care i se comunică pacientului
diagnosticul e diferit de la un domeniu medical la altul. Veștile cu caracter prognostic
grav vor fi transmise complet altfel decât o știre îmbucurătoare.
Scopul acestor rânduri e
de a provoca o discuție liberă privitoare la situația în care medicina contemporană
se achită de importanta sarcină a comunicării cu pacientul. Mai mult, speranța semnatarului
acestor rânduri e de a produce o revizie a modului în care studentul în medicină
e educat în spiritul importanței comunicării cu pacientul. Pentru că se pare că
numai un proces educativ început în sălile de cursuri poate da roade în ceea ce
privește atitudinea tânărului medic față de bolnavul aflat în fața sa. Această îndoctrinare
trebuie să înceapă din primii ani de studiu, înainte ca studentul să vină în contact
cu primul pacient. Și iată întrebarea care se cere cu insistență: oare câte facultăți
de medicină din lume aplică acest simplu dar primordial principiu?
|
„Discuția cu pacientul e
necesară pentru a oferi acestuia posibilitatea de a participa la procesul de selecție
a modalității terapeutice optime. Când pacientul e implicat în mod activ în acest
proces, crește proporția rezultatelor favorabile și, în același timp, scade costul
tratamentului.”
(Robert M. Kaplan) |
