(Po-)vestea 1
La comandantul unei garnizoane vine o telegramă de informare
despre părinții soldatului S., care au murit într-un accident. Comandantul nu
avea chef să se încarce sufletește cu comunicarea către soldat a unei vești
potențial devastatoare pentru acesta din urmă, așa că deleagă sarcina șefului
de stat major, cu recomandarea ca acesta să nu fie abrupt în comunicare și să
tatoneze terenul întâi, mai pe ocolite. La rândul lui, nici șeful de stat major
nu prea avea chef să comunice direct cu soldatul și deleagă mai departe
sarcina, păstrând și recomandarea șefului său. În cele din urmă, sarcina
ajunge, din ofițer în ofițer, la caporalul C., care chiar nu mai avea cui să
delege și decide că se va implica direct cu respectarea recomandărilor de a nu
fi abrupt și a o spune mai pe ocolite. Strânge caporalul trupa și începe:
„Grupă, v-aliniați! Grupă, drepți! Grupă, ascultă comanda la
mine! Toți cei care au părinți, un pas înainte! Soldat S., stai pe loc!”
(Po-)vestea 2
(La telefon) „– Bună seara, sunt doctorița D. de la spitalul F.
– Vă ascult.
– Îmi pare rău să vă spun că... (pauză) Sunteți domnul I.?
– Da.
– Am sunat să vă anunț că domnul V. a decedat acum o oră.
– Păi acum o oră soția mea era la spital cu el și era în regulă.
(În realitate, se despărțiseră cu 70 de minute în urmă.)
– La ora 18:20 a încetat din viață (ceea ce, de fapt, era cu
doar 20 de minute în urmă). Mergeți mâine la morgă! Bună seara!”
Discuție
Prin ce se aseamănă cele două povești? Sunt două situații în
care protagoniștii aveau de comunicat o veste cu un așteptat impact emoțional
negativ major. Și, în ambele cazuri, modalitatea în care situația a fost
administrată a fost jalnică.
Prin ce se deosebesc cele două povești? Prima este un banc,
poate chiar l-ați mai auzit. Cea de-a doua este cât se poate de reală și
recentă. Domnul I. sunt eu, iar domnul V. a fost, până vineri, socrul meu.
Doctorița D. habar nu am cine este, nu i-am reținut numele, probabil medicul de
gardă de pe secția unde bolnavul fusese transferat cu trei-patru ore în urmă
din terapia intensivă. Probabil când voi reveni la gânduri mai bune, poate că
voi suna pe numărul de telefon de la care am fost anunțat.
În momentul în care m-a sunat, eram la volan. Norocul meu a fost
că, pe de o parte, mă așteptam la o asemenea veste, iar, pe de alta, am fost
cumva tăbăcit de viață cu mai multe astfel de situații. Dar, pentru soția mea
și pentru soacra mea, în ciuda faptului că știau la ce să se aștepte, a fost o
altă poveste. Chiar dacă mi-am dat silința să le comunic între patru ochi
vestea, în mediu familiar și pe rând, reacțiile lor au fost dincolo de ce m-aș
fi așteptat și foarte necontrolate. Mă întreb ce s-ar fi putut întâmpla dacă la
volan ar fi fost una dintre ele în locul meu și ar fi primit telefonul de la
această doamnă doctor.
Pentru moment, gustul amar, decența și respectul pentru
cititorii acestui săptămânal mă fac să nu spun tot ce-mi trece prin minte și
suflet despre medicii care aleg să se comporte așa în astfel de cazuri. Voi
reveni în curând, în memoria socrului meu, cu câteva idei de a administra mai
inspirat și în siguranță pentru familie și terți astfel de situații emoțional
devastatoare.
Când prădătorul devine pradă. Morala
Dacă internați pe cineva sau ajunge la spital în stare critică,
lăsați numărul de contact al cuiva care nu e chiar așa de slab de înger.
