Uneori, memoriile medicilor surprind „concurența”: vindecătorii empirici țărani sau urbani, care înaintea organizării unui sistem sanitar la scară națională și a înmulțirii doctorilor în medicină, erau de altfel singurii disponibili. Doctorul Severeanu, copil de țăran, își amintește de vremea copilăriei: „Odată m-am luat la luptă dreaptă cu altul; el m-a trântit cu umărul de un lemn și osul a ieșit din umăr și mi l-a pus la loc un țăran meșter. [...] Am fost bolnav de friguri și am avut gălbinare, de care m-a vindecat un om, tăindu-mi la gălbinare, la rădăcina nasului. Moșul spunea că tăia cu para de argint, pentru că cele de fier erau ruginite și făceau bube rele. Am avut boală la ochi (conjunctivă catarală) și m-a vindecat un moș bătrân, prin zgârierea conjunctivei, cu o țapă de spic de grâu” (Severeanu, 1929). Tot el amintește și de un alt oculist țăran celebru care pe la 1860 „era foarte meșter în coborârea cataractei prin ajutorul unui ac (cârlig de făcut ciorapii) și lumea se ducea la el în număr foarte mare” (Severeanu, 1930).

Fragment reprodus din volumul România Medicilor, publicat de editura Humanitas. Constantin Bărbulescu, autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.