Cu un secol în urmă, numărul copiilor era de
zece ori mai mare decât cel al bătrânilor în majoritatea ţărilor europene. Astăzi,
numărul persoanelor peste 65 de ani este egal cu al celor sub 16 ani. În Marea
Britanie, aproximativ una din şase persoane are 65 de ani sau mai mult, în
comparaţie cu unul din opt americani şi unul din patru japonezi.
Această schimbare a fost determinată de scăderea
ratei mortalităţii la naştere şi a celei infantile în prima jumătate a secolului
XX, alături de creşterea speranţei de viaţă din ultimele decenii. Oricare ar fi
cauza, mulţi sunt îngrijoraţi că, în următoarele zeci de ani, îmbătrânirea
accelerată a populaţiei va avea o influenţă tot mai mare asupra sistemelor de sănătate,
de protecţie şi asistenţă socială, punând o presiune covârşitoare asupra
bugetelor publice. Dar, deşi aceste temeri nu sunt complet nefondate, discuţiile
despre îmbătrânirea populaţiei tind să exagereze amploarea, viteza şi impactul
fenomenului şi aceasta din cauza unei percepţii fundamental greşite a modului
în care populaţia îmbătrâneşte. Spre deosebire de indivizi, populaţiile nu
urmează ciclul de viaţă naştere–îmbătrânire–moarte. Şi, chiar dacă distribuţia
pe vârste a unei populaţii se poate modifica, vârsta devine un instrument
nefiabil de măsurare a productivităţii unei populaţii pe măsură ce speranţa de
viaţă creşte.
Vârsta are două componente: numărul de ani
trăiţi de o persoană (uşor de înregistrat pentru indivizi şi populaţii) şi numărul
de ani pe care o persoană îi mai are de trăit (necunoscut pentru indivizi, dar
predictibil pentru populaţii). Pe măsură ce mortalitatea scade, speranţa de viaţă
reziduală (remaining life expectancy
– RLE) creşte pentru persoanele de toate vârstele. Această diferenţiere este
crucială, deoarece multe comportamente şi atitudini (inclusiv cele legate de sănătate)
pot fi corelate mai puternic cu RLE decât cu vârsta.
Indicatorul-standard al îmbătrânirii populaţiei
este rata de dependenţă a vârstei a treia (old-age
dependency ratio – OADR), care împarte numărul de persoane care au atins
vârsta pensionării legale la numărul de adulţi aflaţi la vârsta la care pot fi
încadraţi în muncă. Însă această abordare nu reuşeşte să facă diferenţa între
persoanele apte de muncă şi cele care chiar muncesc, clasificându-i însă pe toţi
pensionarii ca „dependenţi“. În realitate, schimbările socioeconomice au rupt
legătura dintre vârstă şi dependenţă. Tinerii alocă un număr tot mai mare de
ani educaţiei, în timp ce multe persoane în vârstă se pensionează anticipat. În
Marea Britanie, cele 9,5 milioane de asistaţi social aflaţi la vârste active
(dar nesalariaţi) îi depăşesc numeric pe cei care au peste vârsta de pensionare
legală şi nu muncesc. În plus, OADR nu ia în considerare modul în care, în
timp, creşterea speranţei de viaţă face ca oamenii de aceeaşi vârstă cronologică
să fie mai tineri. În 1950, o britanică în vârstă de 65 de ani avea o speranţă
medie de viaţă reziduală de 14 ani; astăzi, ea poate spera să trăiască încă 21
de ani (în cazul bărbaţilor, e vorba de 12, respectiv 18 ani).
Multe alte ţări, mai ales din lumea
dezvoltată, s-au confruntat cu schimbări similare, speranţa de viaţă
înregistrând cea mai mare creştere în Japonia. Prin comparaţie, unele ţări
est-europene sunt încă în urmă, în Rusia nefiind înregistrată nicio creştere
din 1950 încoace (v. tabelul).
O mai bună unitate de măsură a impactului îmbătrânirii
populaţiei este rata reală de dependenţă a vârstnicilor (real elderly dependency ratio – REDR), care împarte numărul total
de persoane cu RLE de 15 ani sau mai puţin la numărul de persoane aflate
efectiv în câmpul muncii, indiferent de vârsta acestora. Această unitate de măsură
explică adevăratul impact al modificărilor apărute în rata mortalităţii, permiţând
modificarea pragului pentru „vârsta a treia“ pe măsură ce progresele din
domeniul sănătăţii prelungesc durata productivă de viaţă.
În ultimele decenii, pe măsură ce OADR a
crescut în ţările dezvoltate, REDR a scăzut. A reuşit, însă, să se stabilizeze şi
este posibil să crească treptat în următorii 20 de ani (v. fig.). În Germania şi Italia, REDR a fost aproape constantă
timp de 20 de ani, din cauza creşterii mai lente a ocupării forţei de muncă şi
a ratelor naşterilor mai mici decât oriunde altundeva în lumea dezvoltată.
Imigraţia a jucat un rol important în scăderea
REDR în multe ţări, crescând rata angajărilor. O participare sporită la forţa
de muncă în rândul femeilor – care petrec o mult mai mare parte din viaţă în
câmpul muncii remunerate decât o făceau cu 50 de ani în urmă, când majoritatea
se retrăgeau după ce se căsătoreau sau aveau copii – a contribuit, de asemenea,
la scăderea REDR.
Desigur, eşecul de a face faţă acestor
tendinţe are efectul opus. Japonia – unde opoziţia faţă de imigrare şi
insuccesul de a accepta egalitatea între sexe au dus la creşterea rapidă a REDR
– este un exemplu în acest sens. O rată scăzută a ocupării forţei de muncă
feminine a crescut REDR şi în India, deşi mai puţin drastic. Rusia, la rândul
ei, s-a confruntat cu o creştere semnificativă a REDR, din cauza
dezechilibrelor economice postcomuniste. Însă celelalte economii emergente
prezintă, încă, REDR relativ reduse.
Pe scurt, REDR indică o cu totul altă
realitate decât OADR, cu cel puţin trei implicaţii politice importante. Mai
întâi, îmbătrânirea populaţiei nu este o scuză pentru cosmetizarea stării
sistemului de protecţie socială sau pentru tratarea planurilor de pensii ca
nesustenabile. În fond, fenomenul este în desfăşurare de peste un secol şi, în
unele cazuri, impactul său socioeconomic a scăzut în ultimele zeci de ani. În
plus, REDR subliniază că o cerere în creştere de servicii medicale şi de
asistenţă socială nu este influenţată de prezenţa unui număr mai mare de
persoane peste o anumită vârstă. Sunt mult mai relevanţi factori precum
progresul cunoştinţelor şi al tehnologiei medicale şi complexitatea tot mai
mare a comorbidităţilor corelate cu vârsta.
De fapt, deşi ratele de dizabilitate
specifică vârstei par să scadă, generaţiile de acum au un profil de factori de risc
mai nefavorabil decât cele de dinaintea lor şi aceasta din cauza unor tendinţe
precum obezitatea în creştere. Capacitatea sistemelor de sănătate de a face faţă
longevităţii va depinde, astfel, de relaţia în schimbare dintre morbiditate şi
RLE.
Cea de-a treia implicaţie se referă la
studiile superioare. Persoanele vârstnice cu diplome universitare (o mică
minoritate a generaţiei lor) se bucură de un avantaj substanţial în ceea ce
priveşte longevitatea. Dacă efectul studiilor superioare de prelungire a
duratei vieţii persistă, ne putem aştepta ca îmbătrânirea să se accelereze, pe
măsură ce îmbătrânesc generaţiile mai tinere, mai numeroase şi mai educate.
Pregătirea pentru şi
adaptarea la demografia în schimbare necesită o înţelegere mai nuanţată a adevăratei
semnificaţii a procesului de îmbătrânire a populaţiei. Pentru ca aceasta să se
întâmple, indicatorul potrivit – REDR – este esenţial.
©
Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba engleză de Sorana
Graziella Cornea
John MacInnes (stg.)este profesor de sociologie, iar Jeroen
Spijker (dr.) este cercetător încadrul Şcolii de Ştiinţe Sociale şi Politice, Universitatea Edinburgh.
|