Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătăţii prevede că, pentru ca un
pacient să fie supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament cu potenţial
de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, pacientului i se solicită
acordul scris. În cazul în care pacientul este un minor sau o persoană ce nu-şi
poate acorda consimţământul, atunci acesta trebuie solicitat reprezentantului
sau reprezentanţilor legali, de cele mai multe orice aceştia fiind părinţii
minorului.
În obţinerea consimţământului pacientului,
medicul este dator să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific
rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia. Informaţiile trebuie să conţină:
diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele
tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele
lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului. Trebuie făcută din nou
menţiunea că, în situaţia în care pacientul este un minor sau o persoană ce nu-şi
poate acorda consimţământul, atunci toate explicaţiile trebuie acordate
reprezentanţilor acestuia.
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului
informat este de 18 ani, ceea ce coincide cu vârsta la care o persoană dobândeşte,
din punct de vedere juridic, capacitate deplină de exerciţiu. Pe de altă parte,
în cazul unui minor sau al unei persoane care nu-şi poate acorda consimţământul,
este necesară obţinerea consimţământului de la părinţii sau reprezentanţii
legali ai acestuia. Obţinerea consimţământului este importantă, deoarece
medicul curant răspunde legal (în toate formele: civil, penal, administrativ,
disciplinar) atunci când nu obţine consimţământul informat al pacientului sau
al reprezentanţilor legali ai acestuia.
Ca atare, cu excepţia cazurilor de forţă
majoră, de urgenţă, ori când pacientul sau reprezentanţii legali ori numiţi ai
acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau consimţământul,
medicul acţionează respectând voinţa pacientului (sau a reprezentanţilor
acestuia). Prin urmare, consimţământul pacientului este necesar şi în cazul
vaccinării, indiferent că pacientul este minor (caz în care se solicită acordul
reprezentanţilor acestuia) sau adult.
De notat este că normele legale în vigoare
instituie o excepţie aparte în ce priveşte minorul. În acest ultim caz, excepţia
de la obţinerea consimţământului este dată de situaţia excepţională în care viaţa
copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii unor consecinţe
grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia. Astfel, medicul are
dreptul de a efectua acele acte medicale de strictă necesitate pentru a salva
viaţa copilului, chiar fără a avea acordul părinţilor sau al altui reprezentant
legal al acestuia. În celelalte cazuri în care viaţa copilului nu s-ar afla în
pericol iminent ori nu ar exista riscul producerii unor consecinţe grave cu
privire la sănătatea sau integritatea acestuia, însă medicul ar considera totuşi
ca sănătatea unui copil ar putea fi afectată, medicul poate sesiza serviciul
public de asistenţă socială ori, după caz, direcţiile generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti
(situaţie în care autorităţile publice vor demara o investigaţie).
Ce se întâmplă în cazurile în care pacientul,
conştient, refuză vaccinarea? Poate fi tras la răspundere medicul în acest caz?
Ca regulă, trebuie arătat că responsabilitatea medicală încetează în situaţia
în care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea medicală. Astfel, dacă
medicul aduce la cunoştinţă pacientului o recomandare medicală cu privire la
vaccinare, iar această recomandare nu este respectată, atunci medicul nu poate
fi tras la răspundere pentru lipsa vaccinării.