Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Corp fără creier, creier fără corp

Viața Medicală
Dr. Martin S. MARTIN vineri, 14 noiembrie 2014
   Nimeni nu a avut vreun dubiu că poate să recunoască moartea unui individ uman, să distingă sfârşitul vieţii de leşinurile prelungite şi de morţile aparente ale celor grav bolnavi, până în epoca medicinii moderne. Aceasta a adus, pe lângă multe alte dezvoltări de mare însemnătate din practica medicală, două discipline care au cerut să se revizuiască definirea noţiunii de moarte: terapia intensivă şi chirurgia de transplant. Aşa au apărut termenii de moarte clinică, moarte circulatorie, moarte cerebrală, moarte metabolică şi, odată cu ei, seturile de criterii prin care se confirmă mai multe tipuri de moarte.
   În serviciile de reanimare şi terapie intensivă, au apărut bolnavii în stare foarte gravă şi prelungită, ale căror funcţii corporale de respiraţie, circulaţie, metabolism şi excreţie pot fi menţinute pe durate lungi, dar a căror funcţie de relaţie cu mediul este suprimată ireversibil. Ei au devenit corpurile fără creier (viaţă corpo­ra­lă cu moarte cerebrală), conectaţi la multiple aparate şi lipsiţi de orice reacţie. Mai multe examene concură la declararea morţii cerebrale: examenul neurologic clinic, testul apneei, stimularea vestibulară, electroencefalograma repetată şi angiografia carotidiană care demonstrează lipsa de viabilitate a parenchimului cerebral necirculat.
   Odată declarată moartea cerebrală, se poate trece, cu acordul familiei, la prelevarea organelor de transplant, sau se poate decide întreruperea tratamentului care menţine pacientul decerebrat în viaţă. Mai ales pentru transplantul de inimă, este imperios ca recoltarea cordului de transplantat să se facă în intervalul care desparte moartea cerebrală de cea circulatorie.
   Iată cum povesteşte Marius Barnard dificultăţile prin care a trecut echipa primului transplant de inimă la om: „Pe vremea aceea, era unanim acceptat că o persoană e moartă când inima a încetat să mai bată, nu când creierul e mort. Pentru noi, aceasta a fost o mare problemă. Moartea creierului nu era, în mod obişnuit, o problemă bine înţeleasă şi nici nu era prevăzută în lege. Definiţia morţii era, prin urmare, destul de vagă şi frica de a fi dat în judecată reprezenta o mare grijă în profesiunea medicală, în special în Statele Unite. Scoaterea din corpul unui donator, pentru transplant, a unei inimi sănătoase, care bate, putea fi considerată malpraxis chirurgical şi chiar omor, iar dezbaterile asupra acestui subiect controversat au frământat lumea ani de zile. Din cauza conceptului prost înţeles de moarte cerebrală, după primul transplant cardiac, criticii din Africa de Sud pretindeau că luăm inimi de la persoane în viaţă, iar unii ne numeau chiar ucigaşi“ (din volumul „Momente cheie dintr-o viaţă în slujba binelui“, Humanitas, 2013).
   În volumul „Moartea – consideraţii medicale“ (Risoprint, 2014), soţii Cardan numesc moartea cerebrală „un concept de mare îndrăzneală intelectuală, o invenţie umană“. Ei notează că, în situaţiile în care, după declararea morţii cerebrale, echipa chirurgicală de transplant începe recoltarea, ea nu poate evita „solicitarea emoţională presupusă de scoaterea din corpul unui bolnav a unei inimi viabile şi nu poate evada ca preocupare implicaţia morală a unui astfel de gest medical“.
   Ca să se asigure că nu se pot comite erori şi că nu se poate ca indivizi cu potenţial de recuperare să fie declaraţi donatori, declanşându-se procesul ireversibil de recoltare de organe, numeroase comisii au susţinut dezbateri aprinse, al căror rezultat a fost formularea, în 1981, a Actuluide declarare uniformă a morţii (UDDA), prin care s-a standardizat, în Statele Unite, procesul de investigaţie prin care se poate confirma moartea cerebrală ireversibilă la cei care au o suprimare totală a funcţiei creierului, inclusiv a trunchiului cerebral. Cu aceasta, părea că totul este pus în ordine şi orice posibilitate de greşeală a fost exclusă. O serie de articole recente ridică dubii despre validitatea criteriilor de mai sus. În esenţă, o serie de cercetători au arătat că elemente de activitate a creierului mai pot să apară şi în cazul celor declaraţi corpuri fără creier. Grigg şi colab. (Archives of Neurology, 1987) au repetat examenele electroencefalografice la 56 de bolnavi declaraţi în stare de moarte cerebrală. La 14 dintre aceştia, activitate EEG a fost demonstrată, pentru durate variabile, mergând până la 36–72 de ore. Ei contestă valoarea examenului EEG în stabilirea momentului de moarte a creierului.
   O situaţie diametral opusă este aceea numită astăzi „experienţă din preajma morţii“(near death experience), în care corpul este cel neviabil şi nefuncţional, în timp ce activitatea creierului este prezentă, capabilă să înregistreze fapte, sunete şi evenimente, pe care le poate raporta ulterior cu exactitate, şi pare să atingă o intensitate emoţională mai mare decât cea din perioada care a precedat instalarea stării critice, care a împins corpul până la ultima limită înainte de stingerea vieţii. Aceste situaţii pot fi numite stări de creier fără corp (viaţă cerebrală cu moarte corporală).
   Primele relatări au fost făcute de Raymond Moody, care a publicat, în 1975, cartea „Viaţă după viaţă“ (Life after life), cu multiple reeditări şi aproape 15 milioane de copii vândute. Cazurilor prezentate de Moody li s-au adăugat mii de alte cazuri şi toate spun aceeaşi poveste: cei implicaţi, aflaţi într-o situaţie de supravieţuire precară, de fapt cu primul pas făcut „dincolo“, au trăit stări de euforie, fericire, confort şi pace, într-o zonă străină, uneori într-un tunel la capătul căruia se vedea o lumină. Culoarea dominantă era portocaliu şi totul era îmbrăcat în lumină intensă. Mulţi au întâlnit rude sau prieteni decedaţi, unii s-au întâlnit cu figuri mistice. Unii au trăit experienţa unei stări extracorporale, şi-au văzut corpurile inerte şi au urmărit activitatea celor care le dădeau îngrijiri. Alţii au putut descrie conversaţiile personalului medical, gesturile şi remarcile făcute. Medicul englez Sam Parnia a colectat peste 3.500 de astfel de relatări, de la diverşi pacienţi, inclusiv medici.
   Astfel de situaţii, prea numeroase şi asemănătoare pentru a fi respinse, ridică problema dacă procesul de conştiinţă este localizat numai în creier sau are o componentă/variantă în mediul extracorporal, despre care ştim prea puţin sau deloc. Sau, nu cumva, în clipele care preced moartea, corpurile noastre declanşează un mecanism unic, care are un efect binefăcător de uşurare la sfârşitul vieţii şi al suferinţei.
   Cu nedumeririle legate de naştere, viaţă şi moarte, ne întoarcem în timp, să fim încă o dată de acord cu sir William Osler: „Medicina este o ştiinţă a incertitudinii şi o artă a probabilităţii“.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.