Nimeni
nu a avut vreun dubiu că poate să recunoască moartea unui individ uman, să
distingă sfârşitul vieţii de leşinurile prelungite şi de morţile aparente ale
celor grav bolnavi, până în epoca medicinii moderne. Aceasta a adus, pe lângă
multe alte dezvoltări de mare însemnătate din practica medicală, două
discipline care au cerut să se revizuiască definirea noţiunii de moarte:
terapia intensivă şi chirurgia de transplant. Aşa au apărut termenii de moarte
clinică, moarte circulatorie, moarte cerebrală, moarte metabolică şi, odată cu
ei, seturile de criterii prin care se confirmă mai multe tipuri de moarte.
În
serviciile de reanimare şi terapie intensivă, au apărut bolnavii în stare
foarte gravă şi prelungită, ale căror funcţii corporale de respiraţie, circulaţie,
metabolism şi excreţie pot fi menţinute pe durate lungi, dar a căror funcţie de
relaţie cu mediul este suprimată ireversibil. Ei au devenit corpurile
fără creier (viaţă corporală cu moarte cerebrală), conectaţi la
multiple aparate şi lipsiţi de orice reacţie. Mai multe examene concură la
declararea morţii cerebrale: examenul neurologic clinic, testul apneei,
stimularea vestibulară, electroencefalograma repetată şi angiografia carotidiană
care demonstrează lipsa de viabilitate a parenchimului cerebral necirculat.
Odată
declarată moartea cerebrală, se poate trece, cu acordul familiei, la prelevarea
organelor de transplant, sau se poate decide întreruperea tratamentului care
menţine pacientul decerebrat în viaţă. Mai ales pentru transplantul de inimă,
este imperios ca recoltarea cordului de transplantat să se facă în intervalul
care desparte moartea cerebrală de cea circulatorie.
Iată
cum povesteşte Marius Barnard dificultăţile prin care a trecut echipa primului
transplant de inimă la om: „Pe vremea aceea, era unanim acceptat că o persoană
e moartă când inima a încetat să mai bată, nu când creierul e mort. Pentru noi,
aceasta a fost o mare problemă. Moartea creierului nu era, în mod obişnuit, o
problemă bine înţeleasă şi nici nu era prevăzută în lege. Definiţia morţii era,
prin urmare, destul de vagă şi frica de a fi dat în judecată reprezenta o mare
grijă în profesiunea medicală, în special în Statele Unite. Scoaterea din
corpul unui donator, pentru transplant, a unei inimi sănătoase, care bate,
putea fi considerată malpraxis chirurgical şi chiar omor, iar dezbaterile
asupra acestui subiect controversat au frământat lumea ani de zile. Din cauza
conceptului prost înţeles de moarte cerebrală, după primul transplant cardiac,
criticii din Africa de Sud pretindeau că luăm inimi de la persoane în viaţă,
iar unii ne numeau chiar ucigaşi“ (din
volumul „Momente cheie dintr-o viaţă în slujba binelui“, Humanitas, 2013).
În
volumul „Moartea – consideraţii medicale“ (Risoprint, 2014), soţii Cardan
numesc moartea cerebrală „un concept de mare îndrăzneală intelectuală, o invenţie
umană“. Ei notează că, în situaţiile în care, după declararea morţii cerebrale,
echipa chirurgicală de transplant începe recoltarea, ea nu poate evita „solicitarea emoţională presupusă de
scoaterea din corpul unui bolnav a unei inimi viabile şi nu poate evada ca
preocupare implicaţia morală a unui astfel de gest medical“.
Ca să
se asigure că nu se pot comite erori şi că nu se poate ca indivizi cu potenţial
de recuperare să fie declaraţi donatori, declanşându-se procesul ireversibil de
recoltare de organe, numeroase comisii au susţinut dezbateri aprinse, al căror
rezultat a fost formularea, în 1981, a Actuluide declarare uniformă a morţii (UDDA),
prin care s-a standardizat, în Statele Unite, procesul de investigaţie prin
care se poate confirma moartea cerebrală ireversibilă la cei care au o suprimare
totală a funcţiei creierului, inclusiv a trunchiului cerebral. Cu aceasta, părea
că totul este pus în ordine şi orice posibilitate de greşeală a fost exclusă. O
serie de articole recente ridică dubii despre validitatea criteriilor de mai
sus. În esenţă, o serie de cercetători au arătat că elemente de activitate a
creierului mai pot să apară şi în cazul celor declaraţi corpuri fără creier.
Grigg şi colab. (Archives of Neurology, 1987) au repetat examenele
electroencefalografice la 56 de bolnavi declaraţi în stare de moarte cerebrală.
La 14 dintre aceştia, activitate EEG a fost demonstrată, pentru durate
variabile, mergând până la 36–72 de ore. Ei contestă valoarea examenului EEG în
stabilirea momentului de moarte a creierului.
O
situaţie diametral opusă este aceea numită astăzi „experienţă din preajma morţii“(near death experience), în care
corpul este cel neviabil şi nefuncţional, în timp ce activitatea creierului
este prezentă, capabilă să înregistreze fapte, sunete şi evenimente, pe care le
poate raporta ulterior cu exactitate, şi pare să atingă o intensitate emoţională
mai mare decât cea din perioada care a precedat instalarea stării critice, care
a împins corpul până la ultima limită înainte de stingerea vieţii. Aceste situaţii
pot fi numite stări de creier fără corp (viaţă cerebrală cu
moarte corporală).
Primele
relatări au fost făcute de Raymond Moody, care a publicat, în 1975, cartea „Viaţă
după viaţă“ (Life after life), cu
multiple reeditări şi aproape 15 milioane de copii vândute. Cazurilor
prezentate de Moody li s-au adăugat mii de alte cazuri şi toate spun aceeaşi
poveste: cei implicaţi, aflaţi într-o situaţie de supravieţuire precară, de
fapt cu primul pas făcut „dincolo“, au trăit stări de euforie, fericire,
confort şi pace, într-o zonă străină, uneori într-un tunel la capătul căruia se
vedea o lumină. Culoarea dominantă era portocaliu şi totul era îmbrăcat în
lumină intensă. Mulţi au întâlnit rude sau prieteni decedaţi, unii s-au
întâlnit cu figuri mistice. Unii au trăit experienţa unei stări extracorporale,
şi-au văzut corpurile inerte şi au urmărit activitatea celor care le dădeau
îngrijiri. Alţii au putut descrie conversaţiile personalului medical, gesturile
şi remarcile făcute. Medicul englez Sam Parnia a colectat peste 3.500 de astfel
de relatări, de la diverşi pacienţi, inclusiv medici.
Astfel
de situaţii, prea numeroase şi asemănătoare pentru a fi respinse, ridică
problema dacă procesul de conştiinţă este localizat numai în creier sau are o
componentă/variantă în mediul extracorporal, despre care ştim prea puţin sau
deloc. Sau, nu cumva, în clipele care preced moartea, corpurile noastre declanşează
un mecanism unic, care are un efect binefăcător de uşurare la sfârşitul vieţii şi
al suferinţei.
Cu
nedumeririle legate de naştere, viaţă şi moarte, ne întoarcem în timp, să fim
încă o dată de acord cu sir William Osler: „Medicina este o ştiinţă a
incertitudinii şi o artă a probabilităţii“.
