Acasă
Criza de bun augur a teoriei evoluţioniste
Prof. univ. John DUPRÉ
miercuri, 7 noiembrie 2012
Cei care consideră că o fiinţă supranaturală
a creat Universul nu au reprezentat niciodată o provocare intelectuală pentru
teoria evoluţionistă. Însă creaţioniştii – fie că vorbim despre fundamentaliştii
biblici ori despre adepţii „designului inteligent“ – reprezintă, totuşi, o
ameninţare la adresa gândirii ştiinţifice. Într-adevăr, geniul perfid al creaţionismului
constă în capacitatea sa de a reinventa evoluţia după propriul său chip, ca
sistem dogmatic, în antiteză cu ştiinţa.
Creaţioniştii au dreptate în privinţa unui
aspect: contrar impresiei lăsate de majoritatea articolelor de popularizare a
subiectului, teoria evoluţiei este în criză. Situaţia este însă una pozitivă,
deoarece reflectă progresul neliniar al cunoaşterii ştiinţifice, caracterizat
prin ceea ce Thomas Kuhn descria, în influenta sa carte, The Structure of Scientific Revolutions, ca „schimbări de paradigmă“. În ultimii 70 de ani, paradigma
predominantă în ştiinţa evoluţionistă a fost aşa-numita „nouă sinteză“. Larg
promovată în ultimii ani de biologul evoluţionist Richard Dawkins, fost
profesor la Oxford, noua sinteză combină teoria darwinistă asupra selecţiei
naturale cu genetica mendeliană, care explică ereditatea.
Actuala criză a ştiinţei evoluţioniste nu
implică respingerea completă a acestei paradigme, ci determină, mai degrabă, o
reorganizare progresivă a cunoştinţelor existente, fără să submineze doctrinele
fundamentale ale teoriei evoluţioniste: organismele vii din prezent s-au
dezvoltat din organisme radical diferite din trecutul îndepărtat; organisme
complet diferite pot avea strămoşi comuni; selecţia naturală a jucat un rol
crucial în acest proces.
Cu toate acestea, alte presupuneri nu sunt
justificate. De exemplu, în reprezentarea tradiţională a evoluţiei sub formă de
„arbore al vieţii“, ramurile se îndepărtează întotdeauna, fără a se uni vreodată,
sugerând că obârşia speciilor urmează un traseu liniar şi că toate schimbările
evoluţioniste de pe acest traseu au loc în cadrul descendenţei urmărite. Însă,
în urma examinării genomului (în special a celui microbian), s-a dovedit că
genele care sunt schimbate între organisme vag înrudite reprezintă un
important catalizator al schimbărilor evoluţioniste.
În plus, noua sinteză presupune că
principalii actori ai evoluţiei sunt micile mutaţii generate aleatoriu în
interiorul unei specii. Însă dovezile recente sugerează că schimbările de anvergură,
provocate de înglobarea unei întregi tranşe de material genetic străin, pot fi
la fel de semnificative. Într-adevăr, comasarea unor organisme întregi – cum ar
fi cele două bacterii care au format prima celulă eucariotă, cel mai complex
tip de celulă regăsit la animalele pluricelulare – poate genera schimbări
evolutive de proporţii şi de maximă importanţă.
Un alt aspect care destabilizează şi mai
mult teoria evoluţionistă este conştientizarea tot mai pronunţată a faptului că
mulţi alţi factori, pe lângă genom, influenţează dezvoltarea unui organism
individual. În mod ironic, deşi descoperirea structurii ADN (lăudată, iniţial,
ca ultima etapă din triumful noii sinteze) a dus la o mai bună înţelegere a
funcţionării genomului, a sfârşit prin a diminua credinţa în rolul unic al
acestuia în dirijarea dezvoltării biologice. Aceia care au deplâns omiterea
dezvoltării din modelele evolutive – o critică veche de zeci de ani, realizată
sub auspiciile ştiinţifice ale biologiei de dezvoltare evoluţioniste – alături
de insistarea pe faptul că dezvoltarea organismelor depinde de o varietate de
resurse, au fost răzbunaţi.
Progresele recente ale biologiei moleculare
au desfiinţat definitiv determinismul genetic tradiţional. De exemplu,
epigenetica – studiul modificărilor genomului ce pot fi moştenite fără să
implice alterări ale codului genetic – este în plin avânt. Şi multiplele tipuri
de molecule microARN sunt tot mai recunoscute ca având un rol modulator.
Dincolo de subminarea teoriilor evoluţiei ce
au în centru genele (care au dominat conştiinţa publică timp de mai multe zeci
de ani), aceste progrese necesită noi cadre conceptuale. Viziunile reducţioniste
tradiţionale ale ştiinţei, focalizate pe mecanismele „de jos în sus“, nu sunt
suficiente în încercarea de a înţelege cauzalitatea de sus în jos şi pe cea
circulară, precum şi un întreg amalgam de procese conexe.
Revenim astfel la punctul de plecare.
Reformularea radicală a teoriei evoluţioniste atrage invariabil atenţia creaţioniştilor,
care anunţă cu bucurie că, dacă susţinătorii profesionişti ai darwinismului nu
se pot pune de acord, trebuie că acest concept este pe punctul de a fi dat uitării.
Iar evoluţioniştii, confruntaţi cu această problemă, tind să strângă rândurile şi
să insiste că există un consens general. Dar nu există nimic mai evident care să
demonstreze că ştiinţa şi creaţionismul se află la poluri opuse decât
presupunerea celui din urmă că dezacordul indică un eşec. De fapt, dezacordul şi
înţelegerea mai profundă care rezultă din acesta permit noi abordări ale înţelegerii
ştiinţifice. Din punctul de vedere al ştiinţei, spre deosebire de sistemele
dogmatice, dezacordul trebuie încurajat.
Neajunsurile actuale ale teoriei evoluţioniste
şi incapacitatea noastră de a prezice unde va ajunge domeniul peste 50 de ani
sunt motiv de sărbătoare. Să-i lăsăm pe creaţionişti să rămână cu convingerile
lor lipsite de conţinut şi să îmbrăţişăm cu bucurie incertitudinile inerente
unei abordări cu adevărat empirice a înţelegerii lumii.
© Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
Traducere din limba engleză de Sorana Graziella Cornea
