Când
am intrat la facultatea de medicină, ştiam că mă voi schimba, dar nu ştiam prea
bine în ce fel. Încă din prima zi, în introducerea primului curs la care am
asistat (era de biofizică, al domnului profesor Eremia), ni s-a spus deja că
ceea ce ne aşteaptă, timpul lung de studiu, ne va modela mintea într-o unealtă
specifică de profesionist, aşa cum se întâmplă în orice domeniu, fie el medicină,
arhitectură, inginerie sau muzică.
În
primii ani, ce ni s-a întâmplat a fost mult mai mult decât o reconfigurare a
gândirii în stilul medical. Printr-un şir de rituri ale trecerii (deşi nu sunt
niciodată etichetate astfel), am fost acceptaţi într-un nou set de cutume
sociale, care ne-au separat de „profani“. Am învăţat o nouă limbă, al cărei
formalism e aproape ritual pentru tinerii aspiranţi, şi am început să traducem
realitatea în ea. Am moştenit obiceiurile (printre care şi viciile)
antecesorilor. Şi, cel mai important, ne-am schimbat modul în care trăim
suferinţele celuilalt, empatia.
Toate
aceste treceri au fost desigur necesare în bună măsură, dar ele au avut şi reacţii
adverse. Între noi şi restul lumii s-a ridicat o barieră. E o barieră străveche,
aşa cum medicina e o profesie străveche, dar vremurile noastre sunt noi. În
termenii lui Foucault, pentru medicina ca instituţie, evoluţia nu este doar
obligatorie, şi aici nu mă refer la evoluţia pur ştiinţifică, pozitivistă, a
dezvoltării de noi metode diagnostice sau tratamente. Medicina e într-o gravă
criză de încredere la nivel global. România şi propria mea meserie – psihiatria
– sunt doar cazuri particulare mai grave. (Nu e nevoie de exemple pentru
neîncrederea în medicină în România, e suficient să deschizi televizorul, iar
în psihiatrie, îmi vine imediat în minte suspiciunea, adesea prost informată,
cu care opinia publică priveşte cel mai nou consens nosologic – DSM V.) Într-o
scrisoare deschisă vibrantă, un coleg remarca acum câţiva ani cât de mult s-a
deteriorat relaţia noastră cu pacienţii şi sub ce asediu permanent e ea în
continuare. Se vorbeşte mult despre cum ar trebui să traversăm bariera, ca să
putem fi de aceeaşi parte cu cei pe care încercăm să-i ajutăm, dar este oare
acest lucru posibil fără să abdicăm de la profesionalism? Nu ne-am pierde
instrumentele, limbajul nostru sintetic (dar străin pentru ceilalţi), detaşarea
obiectivă în empatie? Şi suntem dispuşi să renunţăm la prestanţa simbolică pe
care toate atributele breslei ne-o conferă în tradiţie? Există o cale sigură şi
reversibilă de a ne trata alienarea?
Există
câteva exemple notabile. La începutul secolului XX, când în psihiatrie înflorea
modelul biomedical şi contribuţia lui Emil Kraepelin (asemănătoare, în unele
principii, cu DSM-ul contemporan) era dominantă, Karl Jaspers, pe atunci încă
medic, asemăna psihiatria cu disciplina nou-născută a sociologiei şi încerca să
aplice domeniului său medical lecţia lui Max Weber: atunci când obiectul unei ştiinţe
este omul, scoaterea din ecuaţie a elementului subiectiv este imposibilă. Este
o iluzie să credem că, în practică, punerea unui om sub lentilă, spre a fi
analizat, este suficientă. Criteriile noastre sunt profund influenţate de înseşi
relaţiile pe care le avem cu celălalt, de empatie, de reflecţia celuilalt în
noi înşine şi invers. Pentru Kraepelin, suntem
deja de aceeaşi parte a barierei şi ne minţim dacă ne imaginăm altceva.
Medicina este locul în care ştiinţele sociale întâlnesc ştiinţele naturii, dar
asta nu face din medicină un loc al împăcării celor două, ci mai curând un câmp
de bătălie, o limită. Kraepelin a găsit o cale de întoarcere, la propriu până
la urmă, şi a renunţat la medicină pentru a urmări în cu totul alt fel limitele
cunoaşterii, dar de lecţia lui, elegantă în rigurozitatea ei, ar trebui să ne
amintim mai des.
Dacă în
psihiatrie limita este evidentă şi mereu tensionată, ea e prezentă oriunde în
medicină. Dar, uneori, transcenderea ei se face atât de uşor şi de elegant
încât ne întrebăm dacă ea există cu adevărat sau e doar o convenţie la care
aderăm semiconştient începând din anii de formare. Într-un articol recent,
neuropsihologul olandez Gert-Jan de Haas foloseşte argumente neuroştiinţifice,
pozitiviste, pentru a demonta opinia cinică despre artă a lui Oscar Wilde.
Articolul este numit „Sincronicitate în artele scenei“ şi, pe lângă argumentul
ireproşabil pe care îl aduce, merită menţionat că a fost publicat în Clinical Rheumatology (aprilie a.c.) şi
că autorul lucrează într-un centru cultural de muzică şi dans. Serviciul pe
care medicina îl aduce este situat undeva foarte jos în piramida necesităţilor
omeneşti. Şi e firesc să fie aşa. Însă faptul că, într-un forum de înaltă ţinută
al unui domeniu foarte specializat cum e reumatologia, este loc de astfel de
articole m-a făcut să mă gândesc că poate o cale de ieşire din izolare este
interesul medical pentru acele zone înalte în care omul face mai mult decât să
trăiască organic. Dacă felul în care omul transmite emoţii dansând îl
interesează pe un reumatolog, în profesia lui (pentru că dansul e mişcare),
atunci putem cu toţii să privim mai sus de necesitatea bazală, de strictul
necesar. Şi mai sus e locul în care ne întâlnim cu toţii.
