Faima, succesul și resursele financiare ale marilor universități
americane se sprijină, în mare măsură, pe calitatea programelor și
performanțele lor sportive. Nu există nicăieri în lume stadioane și săli de
sport de dimensiuni gigantice, așa cum sunt în universitățile din Statele Unite
și nici competiții sportive de anvergura celor organizate regulat în incinta
campusurilor.
„Casa“ echipei de fotbal Spartanii din Michigan, orașul East
Lansing, are o capacitate de 160.000 de locuri și a fost construit nu în
ultimii ani, ci în 1923. Orașul Syracuse din statul New York are o populație
de 145.000 de locuitori, dar echipa de baschet a colegiului din localitate este
în plutonul fruntaș al campionatului universitar. Sala „Carrier Dome“, în care
se dispută meciurile echipei, are întotdeauna cele 33.000 de locuri ocupate.
Sumele care rezultă din sportul universitar sunt enorme și de
ele profită companiile și universitățile, în timp ce performerii, sportivii
„studenți“ (în realitate profesioniști) nu primesc nimic mai mult decât costul
taxelor, întreținerea și materialele sportive.
Fără să fie sclavi, așa
cum i-au numit unii comentatori pe sportivii din universități, aceștia sunt
captivi într-un sistem care-i menține sub control pentru câțiva ani.
Adolescenții care practică sporturi în licee sunt vânați de descoperitorii de
talente și apoi recrutați de universitățile care sunt implicate în competiție.
Tinerii sportivi visează să ajungă în ligile profesioniste, iar șansele lor
cresc dacă ajung în echipele universitare cele mai bune, unde sunt și
antrenorii cei mai faimoși.
În clasificarea universităților pe criterii sportive intră
performanțele propriilor echipe, dar și celebritățile formate de ele, care au
ajuns megavedete și superstaruri sportive. Toată lumea știe că Universitatea
statului Carolina de Nord de la Chapel Hill este cea unde a debutat Michael
Jordan, iar la universitatea statului Tennessee, din orașul Knoxville a
„studiat“ Peyton Manning, cel căruia i se datorează două campionate câștigate.
Din cauza sistemului financiar sub care lucrează, sportul
universitar american este vulnerabil. Mereu sunt date în vileag excese saufraude: antrenorul Bruce Pearl a fost
demis și și-a pierdut licența pentru doi ani, fiindcă a oferit bani tinerilor
și familiilor lor, în procesul de recrutare la echipa de baschet a
universității din Tennessee. Mulți sportivi își ratează cariera când sunt
prinși că au acceptat „bani pe sub masă“. Dar cum altfel, când competiția este
atât de intensă, mizele atât de mari, iar sumele care se schimbă au atins cifre
uimitoare. Conferința (campionatul regional) de fotbal SEC (South Eastern
Conference) a trecut de bariera unui miliard de dolari profit din încasări
într-un an, iar cele mai de succes universități înregistrează un profit de
40–80 de milioane de dolari pe an.
Performerii sporturilor de mare atracție, care trăiesc și joacă
în campusurile universitare, având ochii ațintiți asupra echipelor
profesioniste la care visează să ajungă, au o legătură foarte dubioasă cu
latura academică. Mitul sportivului atlet, imaginat de unii naivi ca o
personalitate echilibrată a unui tânăr studios și abil în însușiri sportive, nu
trăiește decât în pliantele cu care universitățile își atrag candidații.
Mary Willingham, consilier pe problemele de educație a
sportivilor de la Universitatea statului Carolina de Nord din Chappel Hill, a
făcut un studiu pe 183 de sportivi, urmăriți în perioada 2006–2012. Concluziile
pe care le-a comunicat au arătat că 60% din ei au, la sfârșitul perioadei de
colegiu, abilități de citit și scris la nivelul elevilor de clasele patru-opt,
iar între 8 și 10% se situează la nivelul clasei a treia. Mulți sunt incapabili
să citească cuvinte cu mai multe silabe.
La Universitatea statului Florida, în anul 2009, Brenda Monk,
consilieră pe educație, a fost concediată când a raportat fraude în sistemul de
notare a sportivilor. Pentru interesul universităților de a avea cei mai buni
sportivi, de unde și cele mai bune rezultate și profituri, acordarea unei
diplome nemeritate nu înseamnă mare lucru. Cu atât se aleg, de fapt, acei
sportivi universitari care nu ajung să fie recrutați în sportul profesionist. O
diplomă și un titlu, care nu sunt de prea mare folos, din moment ce nu sunt
însoțite și de cunoștințele de a practica o meserie. Analizând binomul
student–atlet, așa cum apare el astăzi, e limpede că în colegiile americane se
produc sportivi de cea mai mare clasă, dar tot de acolo ies subproduse
academice cu care orice universitate s-ar rușina.
În fiecare an, o jumătate de milion de sportivi studenți se
întrec pe stadioanele și în sălile de sport ale universităților. Dintre ei,
doar câteva sute reușesc să îmbrace mult râvnita uniformă a profesionistului
sportiv. Competiția este mult mai mare decât în orice alt domeniu,
exceptându-le pe cele ale supermanechinelor de modă și candidaților la meseria
de astronaut.
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.