Acasă
Cu "bunicul" pe Monte Titano
Dr. Mihail MIHAILIDE
miercuri, 19 octombrie 2011
La rubrica „Jurnal de jurnale“, dl dr. Mihail Mihailide vă prezintă un alt (dar şi un altfel de) jurnal de călătorie. Autor este medicul scriitor, antropolog şi etnolog dr. Andrei Pandrea, iar destinaţia călătoriei sale şi a celorlalţi patru companioni ai săi va fi Republica San Marino – mică enclavă din Peninsula Italică, ţară liberă de secole, având cea mai veche democraţie şi Constituţie de pe continent, o fascinaţie – cel puţin din acest punct de vedere – pentru turistul est-european.
„Cinci
într-un Topolino“ (Ed. Conphis, Rm. Vâlcea, 2002) este un altfel de
jurnal cu însemnări turistice, faţă de cel comentat în urmă cu două săptămâni.
Celor două cărţi le sunt comune mijlocul principal de locomoţie folosit de
excursionişti – automobilul – şi profesia de bază a semnatarului, aceea de
medic. Pentru cititorul tânăr, atât marca vehiculului, un Topolino, cât şi informaţiile despre autor, doctorul Andrei Pandrea – antropolog, etnolog,
scriitor de talent din diaspora românească – sunt, probabil, necunoscute. În
această ultimă privinţă, e păcat şi nedrept, dacă aş aminti doar – fapt ştiut
de cei din generaţia mea – de vâlva produsă la apariţia, în perioada
iluzoriului dezgheţ cultural, a jurnalului său „Medic la Boişoara“ (1967), o
relatare adevărată despre condiţia medicului la ţară. Această carte, cu
indiscutabile valenţe literare, remarcată de însuşi Eugène Ionesco, a deschis
seria unor încercări scriitoriceşti asemănătoare, continuate, poate la acelaşi
nivel valoric, dar în alt registru tematic, de cărţile doctorului Caius Mihăilă
„Jurnal la Morile de Vânt“ (1974), de romanul „Medicii bolnavi“ (1980), apărut
cu un an înaintea decesului său, şi, mult mai târziu, de „Jurnalul de la
Filipeni – Apostolat în «epoca de aur»“ (2000), de dr. Viorel Pătraşcu. Aceste
patru volume, prin unele aspecte de conţinut, încă actuale, ar merita
reeditate. Cu adăugarea pasajelor, pentru primele trei – e de presupus –
cenzurate în edituri.
Andrei
Pandrea (n. 1936, Bucureşti) este pseudonimul literar al lui Andrei Dumitru
Marcu, fiul celebrului avocat şi incisiv polemist Petre I. Marcu (Pandrea), deţinut
politic în timpul comunismului (ca făcând parte din aşa-numitul lot „Pătrăşcanu“)
şi al Elizei Pătrăşcanu, fiica profesorului şi literatului D. D. Pătrăşcanu. A
absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1961). În 1979, cere azil
politic în Franţa, păstrându-şi cetăţenia dobândită prin naştere, dar obţinând-o
şi pe cea franceză (1986).1
Într-un iulie torid din vara lui 19732, cinci tineri prieteni – Giorgino, la volan,
coleg de liceu cu autorul; lângă acesta, Lea, „soaţa dumisale“; pe bancheta din spate: Hans din Bolzano, Giovanni
din Cremona şi, desigur, Andrei (venit de la Paris) – se înghesuiau, fără a lua
în calcul şi bagajele, într-un Topolino de culoare roşie. Părăseau Rimini, de
pe riviera adriatică, acolo „unde valuri
line murmură ri-mi-ni, ri-mi-ni“, îndreptându-se către San Marino. Topolino
– la un moment dat cel mai mic automobil din lume, de vreo 500 cc, dar cu patru
cilindri, ieşit pe porţile FIAT (Fabbrica Italiana di Automobili Torino), reuşea
să „alerge“ cu până la vreo 85 km/h şi putea fi văzut pe străzile Bucureştiului,
în preajma izbucnirii ultimului război mondial, dar şi mulţi ani după.
Posesorii – care intrau cu rândul în habitaclu, prin cele două uşi ce se
deschideau invers decât suntem obişnuiţi astăzi – îşi „alintau“ vehiculul zicându-i
„şoricel“ (nume italian pentru Mickey Mouse), „buburuza“ sau „broscuţa“ – asemănarea
cu un mic batracian, pentru cei cu fantezie, părând izbitoare. Cei cinci părăseau
aşadar Rimini, strecurându-se printre autocamioane, dar şi „ocolind sumedenie de jeep-uri prăfuite, spilcuite automobile germane,
năstruşnice şi elegante maşini italieneşti, toate umplute cu turişti din lumea întreagă,
până când, în fine, se desprinde spre apus o ieşire spre «Strada panoramica»,
cu indicatoarele anunţând «Repubblica di San Marino – 24 km»“. Le va fi
destinaţie San Marino iar pentru Andrei Pandrea – subiect unic al acestei cărţulii
(90 de pagini), o explorare à fond a serenissimei republici creştine, întemeiată,
după legendă, în 301 d. Hr. „oricum înaintea
anului 865, de când datează prima atestare scrisă!“. Fiecare pagină îi
stimulează cititorului curiozitatea şi dorinţa de a continua lectura, pentru că
autorul, prin vârstă şi talent, evită expunerea „doctă“, întâlnită, în general,
în note similare de excursie: expozitive, terne, deci plicticoase, reluând
informaţii din baedeker-uri. Observaţiile sale, prezentate atrăgător, privesc
tradiţia şi legenda locului; sunt precizări geografice, istorice, demografice,
consideraţii socio-politico-economice, culturale şi, nu în ultimul rând, cu plăcere
detaliate – gastronomice şi culinare. După o noapte petrecută într-un crâng de
măslini, renunţând la montarea corturilor de voiaj, întinşi pe saltele
pneumatice, după „aprobarea“ în unanimitate a deciziei de amânare pentru ziua
următoare a „descoperirii“ Capitalei, Andrei – cu uneltele antropologului care
devenise – îşi examinează camarazii de călătorie. „Giovanni, Giorgino şi cu mine ilustrăm, în chip hotărât, suşa
mediteraneană: suntem mai degrabă scunzi, cu păr negru şi piele mată, bogată în
pigment melanic, bine relevat de soare. Spre deosebire de noi – căpăţâni
rotunde, brahicefale –, Hans, cel blond şi ciufulit – veritabil dolicocefal
nordic – are pielea roşie ca un rac fiert.“ Dar Lea? „Lea – păr negru corb şi ochi tăciune, ţintindu-ne cu priviri când şăgalnice,
când pătrunzătoare, când cu licăriri tainice, echivoce – se mişcă felin şi râde
gâlgâit şi comunicativ cu voce de contraltă.“
San Marino, unul din cele mai mici state ale
Europei, are o suprafaţă de 60,5 kmp, dar nemodificată din 1402!, e situat „în Apeninii tosco-emilieni, între Reggio
Emilia şi Romagna, la 10 km sud (în linie dreaptă de Rimini şi litoralul adriatic
şi la aproape 100 km est de Florenţa)“. În centrul ţărişoarei, mai tot
timpul însorită, unde trăiesc în nouăcastelli, adică sate, şi trei oraşe, în
afară de Capitală – Dogana, Castello şi Serravalle – (astăzi) vreo 30.000 de
locuitori (populaţia sanmarineză sporind cu 10.000, de la vizita excursioniştilor
noştri până în prezent), se află „un
inexpugnabil pinten abrupt, de gresie, cu landşaft hotărât alpin“, Monte
Titano, de doar 738 de metri. Sunt enumerate localităţile (astăzi „municipalităţi“)
cu nume sonore şi frumoase (ex. Montegiardino ori Acquaviva) şi e citat, pentru
fiecare, numărul de-atunci al locuitorilor; e lăudată starea drumurilor,
impecabilă (ieri ca şi azi); sunt menţionate legăturile cu diferitele oraşe din
frumoasa Italie ori cu altele, inclusiv prin aeroportul „Miramare“ din Rimini.
Infrastructura asigura, în 1973, vreo trei milioane de turişti pe an. „Viguroasa economie la scară liliputană se
bazează pe producţia agricolă (grâu, orz, porumb, sfeclă…), viticolă (struguri
de masă şi două vinuri căutate; un „muscato“ şi „San Giovese“), pe
cultura măslinului, pomicultură şi legumicultură.“ Dar şi pe artizanat,
mobilă, textile, pielărie, tipărituri de calitate superioară, timbre şi monede
naţionale. Moneda ţării era lira sanmarineză, atunci funcţionând perfect, ca şi
cea italiană. Acum – deşi San Marino nu e membră în UE – moneda oficială este
euro. Când obosesc, după urcuşul străzilor în pantă, călătorii noştri se opresc
la câte un alberghi sau ristorante sanmmarinesi, Giorgino selectându-le
după un excelent Anuario, în funcţie
de: calitatea şi specificitatea locală a bucatelor şi, nu în ultimul rând, a
vinului (aflăm că, „înainte de a se numi
Italia – din Vitalia, Ţara viţeilor – ţara se chema Enotria, adică «Ţara
vinului»“). Desigur, nici preţul nu le este indiferent călătorilor noştri.
Se hotărăsc astfel pentru La Grotta, restaurant unde îi întâmpină o oază de răcoare,
lumină strecurată „prin miere“ „nemuritoare
arii italieneşti în surdină: canţonete, Santa Lucia, Verdi, Rossini…“ Absolut
delectabilă e discuţia reprodusă cu il
cameriere di salla, un tânăr subţirel, în livrea cu găitane, un picolo,
care, după ce le indică protocolar o masă liberă, îi întreabă dacă doresc un
meniu fix (ordinare) sau alla carta. „Giorgino răspunse printr-o solicitare…
lămuritoare: «– Per favore, ci proti la lista delle vivandi e la carta dei
vini… – Mi interessa gustare qualche specialità san-marinese», m-am auzit eu
rostind…“ Diaristul va consemna în jurnal următoarea meditaţie: „Îmi privesc amuzat amicii şi găsesc fericit
prilejul verificării repetate a însemnătăţii «comensalismului». Factor major în
socializarea speciei umane, izvor nepreţuit de sociabilitate, prilej de cunoaştere
reciprocă şi de împărtăşire a gândurilor şi simţămintelor, el iscă şi satisfacţii
multiple de la bucurie până la… înlăturarea barierelor lingvistice… când n-ai
acces la graiul celuilalt!“. Acum – de când cu engleza, noua latină! –
obstacolul lingvistic, în ţările Europei, aproape că a dispărut. Gazdele
turistice de pretutindeni o înţeleg şi o vorbesc, chiar dacă, într-o particulară
engleză, li se adresează turişti americani, români, francezi (oh la-la!), ruşi
sau nemţi (pronunţie oribilă). Comanda soseşte rapid, quatro Martini rosso, în câte un biccherino (păhărel), un Campari
con limone pentru Lea, pagnotta
(pâine rotundă de San Marino), antipasti
(aperitive), minestre (supe) şi
felurile de bază, primo platto şi secundo platto e contorno, între care :Passadure del balestriere, Prosciutto San
Danielle del Friuli con fichi, Calamaretti alla livornese, Filetto di manzo ai
ferri, Porcellino arrosta, platoul cu brânzeturi (formaggi) etc., un festin pantagruelic, denumirile specialităţilor
culinare fiind notate „pro memoria“ de autor, mai ales pentru sonoritatea
vocabulelor, şi selectate şi de mine, pentru cititori, dintre cele despre care,
după 2000, am auzit şi chiar, pe unele, le-am încercat… Memorabilul ospăţ va fi
încheiat cu dolci (desert), digestivo e cafè.
Pentru cineva care a trăit în estul
totalitar, democraţia autentică şi de lungă durată din această ţară liliputană,
organizarea statală şi respectarea tradiţiilor puteau constitui un motiv
suplimentar de seducţie, în afara celui turistic, de „verificare“ la faţa
locului a informaţiilor prealabile. Dar, mai întâi, merită reţinută legenda
care arată cum cioplitorul în piatră Marino din Dalmaţia, fugind de prigoana
religioasă îndreptată de Diocleţian împotriva creştinilor din imperiul său, se
pustniceşte pe muntele Titano… Acolo se înfiripă o comunitate de călugări – mânăstirea
lor datând din anul 500 – care va fi atestată ca independentă şi suverană într-un
document din 865. După succesiunea unor năvăliri, între care cele ale
vikingilor ori sarazinilor, o republică autonomă se proclamă în secolul al
XIII-lea; republica se aliază cu papii şi ducii din Urbino, pentru a-l combate
pe Malatesta, ultimul război din istoria acestei ţări încheindu-se în 1500! În
republica sanmarineză va apărea cea mai veche constituţie din Europa (1569), în
vigoare şi astăzi. Napoleon Bonaparte respectă independenţa republicii, iar
statul San Marino va fi recunoscut de Congresul de la Viena din 1815. Steagul,
alb-albastru orizontal, are o stemă pe care este înscris un singur cuvânt –
Libertas. „În al doilea război mondial,
deşi neutră, ţara a fost bombardată, perfid, de aviaţia britanică.“ Ceea
ce, în anii redobânditei noastre democraţii, cu mare dificultate pare să se
instituie, în San Marino datează de secole: autonomia legislativă,
administrativă şi judecătorească. „Aregno“ este adunarea tuturor cetăţenilor
majori, având caracter plebiscitar; „Marele Consiliu General“ – şi acesta
secular ca existenţă şi funcţionare – exercită puterea legislativă, prin cei 60
de membri aleşi, în proporţie egală, pentru o durată de patru ani, din toate
cele trei clase sociale: nobili, burghezi, ţărani; căpitanii regenţi, doi la
număr, numiţi anual, unul de „dreapta“, altul de „stânga“, cu drept de veto, „ceea ce-i sileşte la unanimitate“
trebuie să ducă la îndeplinire hotărârile Marelui Consiliu, răspunzând personal
de activitatea lor în faţa unui sindicat independent; Congresul Statului – 10
membri, similar unui guvern, deci rol executiv împlinit prin departamente
(ministere) – este condus de aceşti căpitani-regenţi, asimilabili unor
prim-miniştri; în sfârşit, Consiliul celor 12 „este un organism cu funcţii civile, penale, administrative şi de
recurs“. Autorul îl citează pe Abraham Lincoln, care, impresionat de
libertatea locuitorilor şi democraţia administrativă, le-a scris acestora:
„Statul vostru este unul dintre cele mai onorante din toată istoria“. Din nou,
diaristul îşi notează reflecţiile, care mi se par de o extraordinară
actualitate, inclusiv pentru cititorii noştri: „Coexistenţa acestora spune mult: democraţia directă, democraţia
indirectă, prin reprezentare; separarea puterilor în stat; plebiscitul;
egalitatea reprezentării sociale; evitarea derapajului personal, autoritar,
spre dictatură, prin exercitarea «bicefală, dublă şi colegială» a puterii, de către
cei doi căpitani regenţi, care decid împreună şi se controlează;
imposibilitatea cumulului a două sau mai multe mandate, separate legal printr-o
impusă vacanţă politică de trei ani; dreptul la petiţie şi recurs…“
Turiştii vor vizita, între altele, „Sala di
Scrutino“, unde „îşi exprimă voinţa în
ritualul multisecular cei 60 de membri ai Consiliului Mare şi General“; se
intersectează cu membri ai Gărzii Nobile (sau ai Consiliului), organism dăinuind
din 1746, „îmbrăcaţi în elegante uniforme
de culoare albastru închis, ornate cu galben-auriu la epoleţi, mâneci şi vipuşcă,
salută cu sabia ridicată în dreptul feţei, scuturând panaşul alb al chipiului,
menţinut de o bandă neagră fixată sub bărbie; încearcă să se întâlnească cu
excelenţele lor căpitanii regenţi, care pot fi găsiţi «certamente, al Palazzo Valoni», după cum li se spune. Întârziind,
se mulţumesc să le studieze uniforma, expusă pe un manechin, într-o vitrină:
tunică de mătase cu franjuri, jabou de dantelă şi manşete albe, pantaloni bufanţi
prinşi sub genunchi, pălărie de catifea neagră tivită cu hermină, sabie cu gardă
de aur, având cizelat pe mâner chipurile copatronilor Republicii: San Marino şi
Sant’ Agata; admiră „Palatul guvernului“, numeroasele biserici, cum ar fi:
„Chiesa e Convento di San Francesco“ (sediul Pinacotecii), „Basilica del
Santo“, „Chiesetta di San Pietro“ (unde sunt adăpostite rămăşiţele pământeşti
ale lui San Marino, precum şi ale unui alt sihastru întemeietor, San Leo) etc.
Bunicul Fiatului 500 de astăzi îi conduce,
la un moment dat, în vârful lui Monte Titano, unde călătorii noştri îşi alcătuiesc
o listă a muzeelor pe care ar urma să le viziteze. Sigur, pentru călătorii care
s-au oprit la Florenţa, intrând în palatele Pitti, Medici-Riccardi, galeriile
Uffizi sau cele ale Academiei, pentru a le numi doar pe acestea, muzeele din
mica enclavă peninsulară nu prea mai au ce să le spună… Sunt zece – primele
patru de stat, următoarele şase adăpostind colecţii private („Museo
Postale-Filatelico-Numismatico“, din Piazza Grande, Borgo Maggiore: între
exponate, un timbru faimos, cel de „o liră roşu“; „Museo delle Armi Antiche“; „Museo-Pinacoteca cuprinzând operele unor
Guercino, Antonio de Ferrara, Timoteo Viti, Niccolo Liberatore Gerolamo
Marchesi da Cotignolo, pictori din Şcoala umbrineză şi marcheză.“; „Mostra
Mercato dell’ Artigianato“ etc.). Dar, la „Museo delle Cere“, 100 de personaje
istorice în costume de epocă, un fel de „Madame Tussaud“ din Londra sau Paris;
cele 600 de arme de foc de la „Museo delle Armi Moderni“;
„Reptilarium-Aquarium“ ori „Museo Auto d’Epoca «Oldcars»“ – automobile şi
motociclete începând cu anul 1901, şi unde bunicul Topolino nu-şi avea încă
drept de azil, vor satisface gusturile doar ale unui public amator de istoria
armelor de foc sau de cea a motoarelor cu explozie.
Călătorii nu se mulţumesc numai cu
explorarea stradelelor înguste ale oraşului-capitală, „stradele care se înalţă sinuos în oraşul vechi, dezvăluind privelişti
neaşteptate şi perspective necontenit noi, întotdeauna admirabile şi uneori
surprinzătoare“, după ce mai gustă o „«tarta
di San Marino» lângă o ceşcuţă de cafea excelentă“, vor cerceta, cu aceeaşi
aviditate, localităţile componente ale acestei republici, cu locuitori paşnici şi
îndatoritori, făcând interesante şi instructive „descoperiri“.
Vine însă momentul când călătorilor li se
pare că le-ar sta bine cu drumul şi, cu harta pe genunchi, lăsându-se purtaţi
de inconfortabilul dar fidelul lor Topolino „rosso“, pornesc către noi destinaţii:
Florenţa, Ravenna, Bologna, Ferrara, Chioggia, Veneţia, Padova. Cititorul închide
cu regret cărţulia care l-a ajutat, pentru un ceas-două, să-şi rememoreze sau să
viseze o excursie de câteva zile în Repubblica di San Marino, „Antica terra libbre e ospitale“
(inscripţie plasată la intrarea în teritoriu), dedesubtul căreia se menţionează:„Qui comincia la terra della Liberta“.
Enunţ tulburător pentru drumeţul care a cunoscut „libertatea“ celor cincizeci
de ani de comunism.
1. „J’ai lu avec beaucoup d’intérêt le livre de Monsieur Andrei Pandrea, Médicin à Boişoara. Cette oeuvre constitue, à mon avis, un document scientifique et humain et surtout une oeuvre de littérature, réaliste et non seulement réaliste, d’une qualité et d’une originalité exceptionnelles. (…) Il existe un livre de Georges Bernanos: Le curé de campagne. Le livre de Monsieur A. Pandrea pourrait s’intituler: Le médicin de campagne. Je ferais, pour ma part, tout mon possible pour que cette oeuvre soit édité en France. Je crois au succès de cette oeuvre.“ Semnat: Eugène Ionesco, de l’Académie FranÎaise. Nu ştiu dacă promisiunea a devenit şi o realitate. Mai degrabă, cred că nu. Marcu Andrei era legitimat ca membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România (carnet nr. 879/25 noiembrie 1971), legitimaţie semnată de Laurenţiu Fulga, iar în 1985 – membru al „American Romanian Academy of Arts and Sciences“. În 1994, era membru de onoare al Academiei Române – Comisia de Antropologie. Date despre celelalte scrieri ale dr. Andrei (Marcu) Pandrea în: Mihail Mihailide, Literatura artistică a medicilor, vol. II, literele N–Z (Ed. Viaţa Medicală Românească), Bucureşti, 2009.
2. Data voiajului celor cinci am dedus-o din următorul pasaj: „Ajungem îndată la Dogana (vamă) – care pare, totuşi, un cătun! – şi constatăm că nu ne opreşte nimeni… (…) Observăm, pe o notă dactilografiată şi afişată, că data este dublă: post Christum şi d.F.R. – de la fondarea republicii. De exemplu, 1973/1673 d.F.R.(…)“
2. Data voiajului celor cinci am dedus-o din următorul pasaj: „Ajungem îndată la Dogana (vamă) – care pare, totuşi, un cătun! – şi constatăm că nu ne opreşte nimeni… (…) Observăm, pe o notă dactilografiată şi afişată, că data este dublă: post Christum şi d.F.R. – de la fondarea republicii. De exemplu, 1973/1673 d.F.R.(…)“
