Nu am idee cine a fost Henry George Miller:
l-am găsit citat într-un volum foarte prestigios, cu expresii filozofice legate
de practica medicinii de-a lungul vremii. Ceea ce m-a frapat însă e faptul că
fraza alăturată a fost scrisă sau rostită în urmă cu mai puţin de 50 de ani,
într-o epocă în care medicina modernă căpătase un avânt deosebit, iar arta
diagnosticului clinic începuse să se bucure de un substanţial sprijin din
partea metodelor de laborator şi de imagistică. În acei ani, investigaţiile
radiologice începuseră să capete un loc de frunte pe lista metodelor de
diagnostic, iar laboratoarele de specialitate (hematologie, chimie,
microbiologie etc.) deveniseră unităţi obligatorii în fiecare spital sau
policlinică, ceea ce însemna că medicul clinician nu mai era singur în faţa
unui pacient prezentând o pleiadă de simptome ce nu puteau fi puse laolaltă pe
socoteala unui diagnostic sigur.
Mi-am început cariera de anestezist-reanimator
în 1961. La acea vreme, dascălii mei încă se luptau cu anumite situaţii
critice în terapia intensivă, care nu puteau fi descifrate cu ajutorul puţinelor
metode de diagnostic adjuvant aflate la îndemână. Pentru noi, cianoza era semnul
de hipoxie şi nu pot uita acel caz în care cu toţii ne concentraserăm asupra
unui pacient „hipoxic“, dar la care culoarea pielii era urmarea simplului fapt
că îi fusese injectată intravenos o anumită cantitate de albastru de metilen.
Doar câţiva ani mai târziu, analiza gazelor sanguine în sângele arterial avea
să devină un fapt curent în spitalele bucureştene, aşa că o asemenea eroare de
diagnostic, în 1968, deja nu-şi mai avea locul în practica curentă.
Şi totuşi, importanţa timpului în evoluţia
unei boli nu poate fi subestimată. În jurnalul meu „de bord“ din anul 1974, de
pe timpul când funcţionam ca medic militar pe muntele Hermon, în Israel,
publicat recent de editura bucureşteană „Hasefer“, descriu cazul unui soldat
care timp de 48 de ore fusese tratat cu antipiretice pentru o febră de origine
necunoscută, ca apoi să constat apariţia semnului lui Koplik, acele pete albe
pe gingia pacientului, caracteristice rujeolei. Apoi, profesorii mei de medicină
internă remarcau faptul că pneumonia microbiană se caracterizează printr-o
evoluţie în care timpul ocupă un loc extrem de important, pentru că maladia îşi
urmează cursul cam 10–14 zile, perioadă în care se decide soarta pacientului.
Nu pot uita însă nici catastrofele provocate de preceptul clasic, din fericire
dispărut de zeci de ani, după care pacientul diagnosticat cu infarct miocardic
era ţinut la pat vreme de şase săptămâni, până la aşa-zisa vindecare a leziunii
ţesutului miocardic, timp în care numeroşi bolnavi se complicau prin apariţia
unor fenomene trombotice provocate de imobilizarea prelungită.
Medicina din zilele noastre recunoaşte acea
grupă de entităţi clinice autolimitante, cu alte cuvinte acele maladii care
dispar exact aşa cum apar, pentru care nu există (şi nici nu e necesar!) vreun
tratament. În aceste situaţii, timpul devine cel mai important factor în evoluţia
bolii şi, de fapt, el e cel care stabileşte diagnosticul final. Cu alte
cuvinte, chiar în epoca în care trăim, în medicina modernă pe care o practicăm
cu toţii, timpul are importanţa sa şi nimeni nu poate face abstracţie de faptul
că multe dintre maladiile pe care le tratăm conţin un element temporal care
trebuie luat în considerare. În domeniul meu, terapia intensivă, timpul joacă
un rol fundamental: nu numai că permite organismului să găsească căile naturale
pentru a contrabalansa impactul bolii, dar în acelaşi timp oferă o şansă
tratamentului început.
În memoria mea se află înmagazinat un episod
de o covârşitoare importanţă pentru felul în care am putut percepe importanţa
pe care îl joacă timpul în stabilirea prognosticului unei situaţii acute. Ani
de zile am lucrat într-un spital israelian care poseda doar o modestă secţie de
traumatologie. Majoritatea pacienţilor pe care îi tratam la terapie intensivă
erau în vârstă, având comorbidităţi impresionante. Foarte puţini pacienţi
tineri accidentaţi ajungeau la mine, ei fiind transportaţi direct de la locul
accidentului la cel mai mare spital din oraş. În secţia mea, prognosticul
cazurilor de comă prelungită, provocată de episoade prelungite de hipoxie şi
/sau hipotensiune arterială, era sumbru în imensa majoritate a cazurilor.
Bazându-mă pe această experienţă acumulată timp de ani de zile, mă simţeam
sigur pe opiniile mele şi nu întârziam să le aduc la cunoştinţa familiilor ce
petreceau zile şi nopţi în faţa secţiei de terapie intensivă, în aşteptarea
unei veşti, bune sau rele. După mai mulţi ani, am fost transferat la cel mai
mare centru medical din sudul Israelului şi, ca atare, am început să primesc
pacienţi traumatizaţi de toate vârstele, inclusiv tineri, soldaţi şi civili. Un
procent semnificativ din aceştia suferea de leziuni cerebrale provocate fie de
o catastrofă cardiorespiratorie, fie de un traumatism cranian. Suportul oferit,
ventilaţia mecanică, vasopresoarele, alimentaţia artificială, toate la un loc
menţineau pacientul în viaţă, dar în comă prelungită. Pentru mine, încă
neexperimentat cu acest tip de cazuri, prognosticul era clar, şansele de
resuscitare cerebrală scăzând cu fiecare zi ce trecea. Dar, spre surprinderea
mea, unul dintre tineri, cu un politraumatism ce includea şi leziuni spinale
dar şi comă prelungită, a început să dea semne de trezire după aproximativ
patru săptămâni. Procesul de recuperare cerebrală a continuat progresiv şi, după
circa trei luni, pacientul a recuperat până la o stare cognitivă completă.
Inutil de spus că acest caz nu a rămas izolat şi, de-a lungul celor aproape 20
ani petrecuţi în acel mediu, numărul de pacienţi tineri politraumatizaţi care
au revenit la o stare de conştienţă normală sau aproape normală a crescut în
mod impresionant. Vârsta şi timpul lucrau împreună spre binele pacientului.
Voi încheia cu un celebru citat aparţinând
lui Hipocrate: „Vindecarea e o chestiune de timp, dar şi de oportunitatea
oferită pacientului“. Pentru mine, citatul acesta conchide cu succes cele de
mai sus: timpul îşi are importanţa lui, dar devine esenţial atunci când permite
accesul pacientului la cea mai bună soluţie terapeutică. Să învăţăm, aşadar, să
acordăm timpului creditul necesar.
„Instrumentul de diagnostic cel mai de
valoare e trecerea timpului.“ Henry George Miller
(World Neurology, 1968) |
|