Newsflash

Cu clepsidra pe birou

de Prof. dr. Gabriel M. GURMAN - aug. 7 2014
Cu clepsidra pe birou
   Nu am idee cine a fost Henry George Miller: l-am găsit citat într-un volum foarte prestigios, cu expresii filozofice legate de practica medicinii de-a lun­gul vremii. Ceea ce m-a frapat însă e faptul că fraza ală­turată a fost scrisă sau rostită în urmă cu mai puţin de 50 de ani, într-o epocă în care medicina mo­der­nă căpătase un avânt deosebit, iar arta diag­nos­ticului clinic începuse să se bucure de un substanţial sprijin din partea metodelor de laborator şi de imagistică. În acei ani, investigaţiile radiologice începuseră să capete un loc de frunte pe lista metodelor de diagnostic, iar laboratoarele de specialitate (hematologie, chimie, microbiologie etc.) deveniseră unităţi obligatorii în fiecare spital sau policlinică, ceea ce însemna că medicul clinician nu mai era singur în faţa unui pacient prezentând o pleiadă de simptome ce nu puteau fi puse laolaltă pe socoteala unui diagnostic sigur.
   Mi-am început cariera de anestezist-reanimator în 1961. La acea vreme, dascălii mei încă se luptau cu anu­mite situaţii critice în tera­pia intensivă, care nu puteau fi desci­frate cu ajutorul puţinelor metode de diagnostic adjuvant aflate la îndemână. Pentru noi, cianoza era sem­nul de hipoxie şi nu pot uita acel caz în care cu toţii ne concentraserăm asupra unui pacient „hipoxic“, dar la care culoarea pielii era urmarea simplului fapt că îi fusese injectată intravenos o anumită cantitate de albastru de metilen. Doar câţiva ani mai târziu, analiza gazelor san­guine în sângele arterial avea să devină un fapt curent în spitalele bucureştene, aşa că o asemenea eroare de diagnostic, în 1968, deja nu-şi mai avea locul în practica curentă.
   Şi totuşi, importanţa timpului în evoluţia unei boli nu poate fi subestimată. În jurnalul meu „de bord“ din anul 1974, de pe timpul când funcţionam ca medic militar pe muntele Hermon, în Israel, publicat recent de editura bucureşteană „Hasefer“, descriu cazul unui soldat care timp de 48 de ore fusese tratat cu antipiretice pentru o febră de origine necunoscută, ca apoi să constat apariţia semnului lui Koplik, acele pete albe pe gingia pacientului, caracteristice rujeolei. Apoi, profesorii mei de medicină internă remarcau faptul că pneumonia microbiană se caracterizează printr-o evoluţie în care timpul ocupă un loc extrem de important, pentru că maladia îşi urmează cursul cam 10–14 zile, perioadă în care se decide soarta pacientului. Nu pot uita însă nici catastrofele provocate de preceptul clasic, din fericire dispărut de zeci de ani, după care pacientul diagnosticat cu infarct miocardic era ţinut la pat vreme de şase săptămâni, până la aşa-zisa vindecare a leziunii ţesutului miocardic, timp în care nu­meroşi bolnavi se complicau prin apariţia unor fenomene trombotice provocate de imobilizarea prelungită.
   Medicina din zilele noastre recunoaşte acea grupă de entităţi clinice autolimitante, cu alte cuvinte acele maladii care dispar exact aşa cum apar, pentru care nu există (şi nici nu e necesar!) vreun tratament. În aceste situaţii, timpul devine cel mai important factor în evoluţia bolii şi, de fapt, el e cel care stabileşte diagnosticul final. Cu alte cuvinte, chiar în epoca în care trăim, în medicina moder­nă pe care o practicăm cu toţii, timpul are importanţa sa şi nimeni nu poate face abstracţie de faptul că multe dintre maladiile pe care le tratăm conţin un element temporal care trebuie luat în considerare. În domeniul meu, terapia intensivă, timpul joacă un rol fundamental: nu numai că permite organismului să găsească căile naturale pentru a contrabalansa impactul bolii, dar în acelaşi timp oferă o şansă tratamentului început.
   În memoria mea se află înmagazinat un episod de o covârşitoare importanţă pentru felul în care am putut percepe importanţa pe care îl joacă timpul în stabilirea prognosticului unei situaţii acute. Ani de zile am lucrat într-un spital israelian care poseda doar o modestă secţie de traumatologie. Majoritatea pacienţilor pe care îi tratam la terapie intensivă erau în vârstă, având comorbidităţi impresionante. Foarte puţini pacienţi tineri accidentaţi ajungeau la mine, ei fiind transportaţi direct de la locul accidentului la cel mai mare spital din oraş. În secţia mea, prognosticul cazurilor de comă prelungită, provocată de episoade prelungite de hipoxie şi /sau hipotensiune arterială, era sumbru în imensa majoritate a cazurilor. Bazându-mă pe această experienţă acumulată timp de ani de zile, mă simţeam sigur pe opiniile mele şi nu întârziam să le aduc la cunoştinţa familiilor ce petreceau zile şi nopţi în faţa secţiei de terapie intensivă, în aşteptarea unei veşti, bune sau rele. După mai mulţi ani, am fost transferat la cel mai mare centru medical din sudul Israelului şi, ca atare, am început să primesc pacienţi traumatizaţi de toate vârstele, inclusiv tineri, soldaţi şi civili. Un procent semnificativ din aceştia suferea de leziuni cerebrale provocate fie de o catastrofă cardiorespiratorie, fie de un traumatism cranian. Suportul oferit, ventilaţia mecanică, vasopresoarele, alimentaţia artificială, toate la un loc menţineau pacientul în viaţă, dar în comă prelungită. Pentru mine, încă neexperimentat cu acest tip de cazuri, prognosticul era clar, şansele de resuscitare cerebrală scăzând cu fiecare zi ce trecea. Dar, spre surprinderea mea, unul dintre tineri, cu un politraumatism ce includea şi leziuni spinale dar şi comă prelungită, a început să dea semne de trezire după aproximativ patru săptămâni. Procesul de recuperare cerebrală a continuat progresiv şi, după circa trei luni, pacientul a recuperat până la o stare cognitivă completă. Inutil de spus că acest caz nu a rămas izolat şi, de-a lungul celor aproape 20 ani petrecuţi în acel mediu, numărul de pacienţi tineri politraumatizaţi care au revenit la o stare de conştienţă normală sau aproape normală a crescut în mod impresionant. Vârsta şi timpul lucrau împreună spre binele pacientului.
   Voi încheia cu un celebru citat aparţinând lui Hipocrate: „Vindecarea e o chestiune de timp, dar şi de oportunitatea oferită pacientului“. Pentru mine, citatul acesta conchide cu succes cele de mai sus: timpul îşi are importanţa lui, dar devine esenţial atunci când permite accesul pacientului la cea mai bună soluţie terapeutică. Să învăţăm, aşadar, să acordăm timpului creditul necesar.
 

„Instrumentul de diagnostic cel mai de valoare e trecerea timpului.“ Henry George Miller (World Neurology, 1968)


 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe