În perioada marșurilor din anii ʼ90,
protestatarii strigau celor din blocurile de pe Magheru: „Nu stați în casă,
dacă vă pasă!”. Neimplicarea,
conformismul, privirea de la balcon ne-au costat. La fel în cazul alegerilor,
când pentru cei care nu au mers, au votat cei care au decis să voteze.
Singura care mai reușește să ne mobilizeze
este revolta. Dintr-un sentiment de revoltă, am decis, acum doi ani, să mă
implic în asociația profesională a medicilor. În acel moment, am strâns în mine
o sumă de nemulțumiri, în special legate de percepția medicului în societatea
românească. Am considerat că ni se face o mare nedreptate, nouă medicilor.
Chiar dacă nu am identificat exact cauzele, agentul patogen, am văzut efectele:
zeci de colegi mi-au plecat din țară, pe de o parte, pe de alta, cei care am
rămas am simțit amărăciunea unor reproșuri nemeritate, ostilitatea crescândă a
publicului și presiunea tot mai mare a instituțiilor.
Nu era prima dată când am trăit într-o
atmosferă mohorâtă, de represiune și intoleranță. Tocmai de aceea am fost
cuprins de revoltă, văzând că schimbarea contextului politic și deschiderea
societății, conectată în sfârșit la lumea civilizată, mai ales după intrarea în
Uniunea Europeană, nu este urmată de o îmbunătățire a climatului social în care
activam, dimpotrivă.
M-a deranjat foarte tare modul în care
medicii erau scoși vinovați pentru tot ce nu mergea în sănătate, modul în care
se căutau cazurile de derapaj și se generalizau, anulând practic imaginea de înaltă
responsabilitate și chiar de dăruire a medicului pe care o vedeam în viața de
zi cu zi, la locul de muncă. Astfel, medicul obligat de sistem să se
„descurce”, prin poziția socială și economică în care era pus, a trebuit să
lupte și cu imaginea negativă impusă în societate. Impusă chiar de cei cu
adevărat responsabili de situație, care au găsit ecou în presă, pentru a arunca
vina asupra unei minorități profesionale, așa cum în vremuri de criză erau
aruncate vinovățiile asupra unor minorități religioase sau etnice.
Am considerat că simpla bombăneală sau
autocompătimirea manifestată în discuțiile cu prietenii nu e de ajuns, că
trebuie să mă implic, chiar dacă asta presupune muncă, părăsirea zonei de
confort și chiar riscuri personale. Ideea că „eu nu fac politică/nu mă implic
în politică” rămâne doar o scuză pentru cei care nu vor să se lupte pentru
propriile drepturi.
Activismul în organizația profesională a
medicilor, chiar dacă aceasta nu are coloratură politică, este o formă de a
face politică: politici de sănătate, politici de resurse umane, politici care
vizează drepturile omului. Până la urmă, este vorba despre luptă, pentru ca
decidenții să respecte opinia experților, a autorității profesionale, în
beneficiul categoriilor sociale vizate și a societății în ansamblul ei.
Faptul că anul trecut s-au corectat unele
abuzuri și încălcări ale Codului muncii, existente de mulți ani în domeniul
medical, probabil că a deranjat foarte mult, deoarece astăzi asistăm la o serie
de modificări legislative care nu fac altceva decât să readucă medicul la
statutul de „slujbaș”, care, dacă muncește, cu siguranță greșește. Și, de
asemenea, care este supus unor criterii arbitrare de respectare a drepturilor,
reinstaurând un sistem găunos de dependență a medicului de șeful ierarhic sau
administrativ.
Exodul medicilor a constituit o preocupare
a Colegiului Medicilor din Municipiul București, care a fundamentat printr-o
cercetare sociologică derulată în acest an cauzele fenomenului. S-a dovedit
clar că nu doar nivelul salarial mic a gonit medicii din țară, dar mai ales
aceste arbitrarii în respectarea drepturilor de muncă, o cauză importantă a
exodului, alături de campania de culpabilizare susținută prin media. Ecuația
respectivă a făcut ca numeroși medici să lucreze în compromis, până ce
compromisul a devenit o „normalitate”. Constat că se dorește revenirea la
sistemul abuziv, inclusiv cu impunerea unui program de 48 de ore pe săptămână,
încălcând flagrant Codul muncii, în ciuda semnalelor date de forul profesional
național și de organizația din București, care reprezintă peste o treime din
medicii din România. Această revenire nu va face decât să sporească exodul
medicilor în Occident.
Am impresia că asistăm astăzi la o
încercare de reașezare a medicilor într-un sistem blocat care să nu ofere prea
multe „libertăți de mișcare”. În niciun caz nu va oferi un act medical mai bun,
mai ales dacă vor rămâne din ce în ce mai puțini medici în România.
De aceea, astăzi mai mult ca oricând cred
că am făcut un pas necesar, intrând în lupta pentru respectarea profesiei
noastre. Mai cred că pentru a reuși trebuie ca toți medicii să se implice: fie
direct, fie prin susținerea poziției breslei, în fața noului pericol care ne
amenință profesia.
