Probabil că există mulți studenți
care se întreabă cum este să fii medic în altă țară, sau care sunt diferențele
dintre sistemul medical românesc și cel din străinătate. Prin acest articol,
intenționez să ofer câteva răspunsuri. Cu ocazia vizitelor de lucru organizate
în cadrul programului „Medvise–consiliere profesională în specializările
medicale pentru o carieră de succes“, 36 de mediciniști ieșeni, printre care
m-am numărat, au avut șansa de a merge într-o vizită de lucru la Spitalul Broca
din Paris. Astfel, am avut posibilitatea de a vedea cum decurg zilele de lucru
ale medicilor străini din diferite specializări. Scopul a fost ca studenții să
înțeleagă mai multe despre diferitele specialități, ca să își poată alege în
cunoștință de cauză specializarea înainte de a ajunge în pragul examenului de
rezidențiat.
Activitatea Spitalului Broca din
Paris este concentrată pe geriatrie. Studenții din anii doi-șase au avut
posibilitatea să asculte doi dintre medicii practicanți de acolo, ce aveau ca
specializare cardiologia și neurologia. Aceștia ne-au prezentat legătura dintre
geriatrie și specializarea lor și ne-au povestit despre munca în echipă, pe
care ei o depun pentru îngrijirea pacientului. Ulterior, ne-a fost prezentat
spitalul. Comparându-l cu spitalele din România unde facem de obicei practica,
am observat cu ușurință că diferențele sunt mari. În primul rând, în ceea ce
privește aspectul. De la albul ce domină spectrul vizual de la noi, la tabloul
viu colorat din Spitalul Broca. Culorile vii, calde, ce îmbracă diferit ușile
și pereții, au rolul de a crea o atmosferă primitoare, dar și de a evalua
capacitatea unor pacienți de distingere a culorilor: „Mergeți la ușa verde
pentru următoarea consultație“. Apoi, sala de așteptare creează anxietate în
rândul persoanelor ce stau la cozi interminabile în spitalele noastre, mai ales
în cazul internărilor de zi. Acolo, însă, am întâlnit patru bătrâni care
așteptau citind un ziar sau discutând, lângă ușile înveselite cromatic, fără să
simțim tensiune în aer.
La noi, din nefericire, nu există
săli de kinetoterapie decât în spitalele mai bine dotate. Acolo unde am făcut
eu practică, nu le-am întâlnit. În România, kinetoterapeutul vine la patul pacientului
și îl ajută să facă exercițiile de care are nevoie, apoi pleacă. În Franța,
lucrurile stau altfel. Există mai multe săli dotate cu echipamente sportive,
special destinate grupelor de mușchi pe care pacientul are nevoie să le
dezvolte. De asemenea, într-un cabinet au și un „covor“ conectat la un
calculator. Pacientul este pus să meargă pe acel covor, descălțat. Calculatorul
analizează apoi pașii pacientului din punctul de vedere al echilibrului și
activității motorii, iar datele sunt
interpretate apoi de specialiști.
M-a impresionat și centrul de
cercetare din incinta spitalului, CEN STIM CO (Centre D’Expertise National
en Stimulation Cognitive) – Living Lab, al cărui director este dr.
Serge Reingewirtz. Acolo se îmbină într-o manieră productivă neuropsihologia,
informatica, electronica și mecanica. Studenți din diferite domenii merg să-si
exerseze cunoștințele dobândite și creează aparate destinate să ajute pacienții
de orice vârstă: copii, adulți tineri și oameni în vârstă. Beneficiază de acest
program copiii cu autism, adulții cu handicap, pacienții depresivi sau cu
Alzheimer.
Un exemplu ar fi „banalul“ scaun
cu rotile care se mișcă în funcție de indicațiile pe care pacientul le dă în
timp ce se joacă pe laptop/computer. Dacă intri în joc, scaunul se mișcă
oferind senzația de mișcare în realitate. Se creează astfel mobilizarea
activităților fizice cu ajutorul abilităților cognitive. Pacienții cu probleme
neurodegenerative, de motricitate, sunt cei care beneficiază de asemenea
aparate. Dacă pacienții încep să uite obiecte personale în diferite locuri, o
sonerie îi va anunța că se îndepărtează de bunul propriu.
Spitalizarea la domiciliu este o
idee ce nu a fost încă implementată în România, dar există în Franța. Aceasta
oferă pacienților posibilitatea de a locui în mediul lor obișnuit, unde pot
beneficia de ajutorul kinetoterapeutului, ergoterapeutului, psihologului sau
ortopedului. Un lucru interesant, descoperit chiar de medicii români, este că
îngrijirea pacienților la domiciliu și spitalizarea de zi sunt două soluții ce
oferă posibilitatea de a reduce costurile în sistemul sanitar. Îngrijirea
pacienților în spital este mult mai costisitoare decât variantele amintite
anterior.
Nu în ultimul rând, evidența
pacienților diferă de cea din țara noastră. Există un program informatic pe
care medicii îl folosesc pentru a ține evidența persoanelor care se internează
în clinică. Astfel, cu un singur click, medicul află în timp util tot istoricul
bolnavului, de la motivele internării, antecedente personale patologice, până
la tratamentul acestuia. Managementul timpului sporește productivitatea.
Deși suntem puțin în urma
francezilor, din perspectiva echipamentelor și a condițiilor din spital,
pregătirea noastră profesională și intelectuală este la nivel înalt. De aceea,
consider că, odată ajunși rezidenți, o alegere înțeleaptă ar fi să optăm pentru
o bursă în străinătate. În acest fel, vom putea vedea modul în care medicii de
acolo lucrează, echipamentele pe care le folosesc și, cu puțină muncă și
perseverență, vom reuși să introducem exemplele pozitive și în țara noastră.
Avem potențial. De ce să-l irosim?
