Dr. Nicolae-Iordache IORDACHE
joi, 17 noiembrie 2016
Sunt
frecvent întrebat de medici de ce și-ar bate capul să aprofundeze comunicarea
cu pacientul și nu numai. Ei au absolvit ani buni de școală, au crescut în
apropierea unor mentori care i-au îndrumat și pe care i-au observat și și-au
petrecut majoritatea activității profesionale împreună cu oameni din toate
mediile chiar așa: comunicând cu ei. Presiunea de a se ține la curent cu
ultimele evoluții ale medicinii le lasă puțină energie și concentrare pentru
altceva. Și cum ar putea ca valoarea diagnosticului, a intervențiilor și
tratamentului recomandat să fie pusă în umbră sau poate chiar la îndoială de
cât de mică ți-a fost răbdarea de a asculta un pacient sau cât de (ne)diplomată
ți-a fost recomandarea? O recomandare bună este o recomandare bună. În cele din
urmă, dacă pacientul nu se ține de recomandări și de tratament este treaba lui,
nu a medicului. El este cel care suferă și nu medicul. Oare?
Nu
mi-am propus să aduc argumente economice, sociale și legale în această
dezbatere. Ele sunt vizibile și au un impact deloc de neglijat de către
practician, cu ponderi mai mici sau mai mari pentru diferite specialități sau
locuri de muncă. De fapt, acum nu mi-am propus să aduc niciun argument. Voi încerca
să te ajut să îți cauți argumentele proprii împreună cu ponderile relevante
ție. Dar, înainte de a-ți începe căutarea, reflectă la următoarea întrebare.
Tu
cum îți vezi propriul rol? (Acum ar fi bine să lași jos ziarul,
să privești pe fereastră și să îți răspunzi. Ar fi o idee să îl scrii pe un
colț de hârtie ca să nu-ți lași creierul să trișeze.)
Ce
este dincolo de prozaicul răspuns: consult pacienți + fac recomandări + scriu
rețete (a, uitasem, și completez multe, multe hârțoage sau câmpuri în calculator)?
Dacă răspunsul tău nu include în el nimic legat de mai binele pacienților așa
cum îl înțeleg ei, probabil că da, orice preocupare legată de comunicare ți-ar
putea aduce beneficii, dar prea mărunte.
Un
medic care își vede rolul încheiat când a scris o rețetă este ca un profesor
care vine la școală ca să dea copiilor note, actorul care merge la teatru ca să
spună replici sau polițistul care merge la lucru ca să dea amenzi. Ar arăta o
societate disfuncțională, nu-i așa? (Atenție! Orice asemănare cu viața care se
desfășoară în fața cititorilor acestei publicații este pur întâmplătoare).
Mulți
medici cred că ei decid tratamentele pe care pacienții le vor urma. Și asta
pentru că ei știu medicină, au mai văzut astfel de cazuri, au un ascendent
informațional și o autoritate în fața suferindului. „Un paradox crucial este
acela că doctorul care consultă ia deciziile referitoare la tratament; după
consultație, decizia este la pacient.“ (Stimson & Webb, 1975).
La
polul opus, acei medici care își percep rolul dincolo de poziția de autoritate,
în a ajuta pacientul să își înțeleagă afecțiunea și să urmeze cea mai potrivită
recomandare pentru el, sunt cei care chiar au nevoie să exploreze și să
experimenteze mai mult în sfera comunicării cu pacientul. Nu îl poți ajuta dacă
nu înțelegi ce i s-a întâmplat. Nu îl poți ajuta dacă nu te lămurești și ce
înseamnă asta pentru el. Nu îl poți ajuta stând acolo sus în turnul tău de
fildeș, pentru că nu are încredere în tine. Nu îl poți ajuta dacă nu i-ai
explicat pe înțelesul lui de ce suferă. Nu îl poți ajuta dacă nu îi vorbești
lui și nu unui pacient cu boala X. Nu îl poți ajuta dacă nu va înțelege de ce e
important pentru el să-și adune motivația și energia necesare să facă o
schimbare: uneori neplăcută, alteori dureroasă, alteori scumpă, iar alteori
doar greu de pus în practică. Nu îl poți ajuta până nu ești sigur că a priceput
cum să își administreze tratamentul și ce ajustări de stil de viață să facă
(și, eventual, de ce).
Doar
așa vei fi reușit să îți împlinești rolul de a ajuta în mod real și nu doar să
fi înregistrat o nouă consultație urmată de prescrierea rețetei aferente.
Pentru așa ceva, comunicarea cu pacientul chiar contează. Și este vorba de
comunicare cu premeditare. Tu cum te pregătești pentru asta?
