Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Cum ne creştem tinerii medici?

   Pregătirea în rezidenţiat este aşteptată de mulţi dintre cei care se decid (încă din liceu) să dea la medicină, dar este adesea „visată“ privind filme la televizor (un soi de telenovele cu subiect medical, americane sau nu). Dacă stau să mă gândesc, „pe vremea mea“ nu era deloc aşa. Nu aveam nici telenovele şi nici filme în exces. Sâmbăta ne adunam în faţa televizorului (alb-negru) şi urmăream cu drag Teleenciclopedia, apoi o oră dintr-un film serial. Dar cel mai important era că respectam tradiţia de a ne întâlni, de a fi împreună trei generaţii, în fiecare sâmbătă. În restul timpului, ni se dădeau informaţii despre cum se poate îndeplini programul cincinal în patru ani, observam masa de aplaudaci (există şi azi destui!) care se ridicau în picioare şi îl ovaţionau pe „conducător“, pe cel ce le ştia pe toate, de la cum creşte bobul de grâu până la producţia de oţel. Însă, surprinzător (sau nu), în domeniul medical nu prea se băga. Medicii erau criticaţi, unii erau urmăriţi, pediatrii erau chiar surghiuniţi şi acuzaţi pentru orice boală mai gravă a copiilor, iar totul era de o sută de ori mai rău în cazul – Doamne păzeşte! – al unui deces infantil. Orice deces era urmat de şedinţe, critici, sancţiuni.
   Şi totuşi, pe atunci exista colegialitate. Exista un grad de solidaritate, modul în care se comportau cei din sistemul medical unii cu alţii era cu totul diferit în comparaţie cu tot ceea ce putem vedea în ultimii 25 de ani. Iar dacă acum este cum este, nu oamenii sunt de blamat, ci aceia care au produs această mentalitate şi au dus la aceste tulburări şi la această pervertire, cel mai probabil în mod voit.
   Indiferent cui îi aparţine vina, situaţia nu este deloc una fericită. Spre exemplu, îmi aduc aminte de povestea unei foste studente. O cunoşteam destul de bine, în anul II era între copiii interesaţi să înveţe, participa la cercul de microbiologie, avea şi activităţi extracurriculare (dintre toate, cel mai mult a performat în domeniul fotografiei). Aducându-şi aminte de unele din doleanţele mele, când a ajuns medic rezident şi a avut posibilitatea să îşi cumpere un aparat de fotografiat de foarte bună calitate (ajutată de o rudă din străinătate, bineînţeles), mi-a trimis un mesaj prin email şi mi-a spus: „Îmi aduc aminte că doreaţi să fotografiaţi anumite culturi bacteriene, ca să puteţi arăta mai apoi acele fotografii studenţilor; nu doriţi să vă ajut?“. Cum aş fi putut să spun nu? Mai ales când astfel de oferte vin o dată la doi-trei ani. Am plănuit o anumită zi, am cultivat mai multe tulpini diferite, am făcut mai multe teste biochimice, am luat mai multe plăci şi din laboratorul de analize medicale al INCDMI „Cantacuzino“ (desfiinţat, din lipsă de cadre medicale, de peste o lună), iar colega rezident s-a prezentat, punctual. În mod colegial, a făcut o şedinţă foto cap-coadă, cu răbdare, din diferite unghiuri. Profi! Însă, lucrând la toate acestea, a început să îmi şi povestească şi, din vorbă în vorbă, am înţeles că a decis să plece în Germania. M-am necăjit. Întotdeauna mă necăjesc atunci când România pierde copiii buni. Eu am de 30 de ani o „idee fixă“: şi în România sunt pacienţi; şi pacienţii români au nevoie de îngrijire de bună calitate şi de medici buni şi foarte buni. Aşadar, orice plecare a unui copil bun mă necăjeşte. Ştia asta, aşa că mi-a explicat: „Ştiţi de ce plec? Nu din cauza salariului, care nu îmi ajunge nici măcar pentru a plăti chiria pe o lună, ce să mai vorbim de mâncare, o carte, o participare la un congres, un spectacol... Plec pentru că nu mai suport! Nu sunt deloc mulţumită să primesc bani de la părinţi şi acum, la aproape doi ani de la absolvire. Am şi o rudă în străinătate care îmi trimite bani. Dar nu problema banilor mă goneşte din ţară. Ceea ce m-a decis este modul în care suntem trataţi ca rezidenţi în spitalul unde ar trebui să fim învăţaţi medicină. Nu doar că nu suntem învăţaţi aproape nimic. Nu doar că suntem lăsaţi să descoperim singuri ce trebuie să citim şi cum trebuie să aplicăm lucrurile practice. Dar suntem ţinta bătăii de joc a asistentelor şi mai ales a asistentei şefe, zilnic. Nu ne consideră medici şi ne tratează mai rău decât îi tratează pe studenţi. Am încercat să anunţăm asta şi să cerem sprijinul şefului de secţie. Cui credeţi că a dat dreptate? Asistentei şefe! Să vă spun şi de ce? Nu vă mai spun!... Adevărul este că în fiecare dimineaţă mă trezesc cu groaza că merg din nou acolo şi acest vis urât se repetă la infinit. Am încercat mult timp să nu mă gândesc deloc la partea materială, să nu mă simt umilită că sunt întreţinută de familie, ca în studenţie. Am încercat să îmi văd de treabă şi să învăţ, dar nu mai rezist“. Am mai vorbit o vreme, însă decizia era luată. A aplicat, a primit răspunsul, a venit să îşi ia la revedere. Am văzut şi o lacrimă – ştia că plecarea ei nu mă va bucura. După un timp, mi-a trimis un e-mail şi mi-a spus că acum îşi întreţine ea familia, trimite bani periodic acasă şi speră că va veni şi acea vreme care îi va permite să se întoarcă, să fie tratată colegial, munca să îi fie apreciată. Pentru că, dacă asta nu se va întâmpla, atunci va rămâne peste mări şi ţări.
   Trist, dar adevărat. Cu toate că au trecut mai mulţi ani de atunci, nu am uitat nimic din ceea ce mi-a povestit. Iar asta nu mă deprimă, ci mă revoltă, pentru că acest exemplu – ca atâtea altele – mă face să spun că tinerii, nu doar că nu sunt susţinuţi, măcar moral şi un pic material, tinerii sunt alungaţi, lucru foarte grav!
   Sunt şi foşti studenţi care au devenit medici şi nu vor să părăsească ţara. Nu toţi sunt mulţumiţi, ba chiar uneori sunt (foarte) nemulţumiţi. Din când în când, îmi mai scriu şi se „descarcă“. De exemplu, un alt medic rezident îşi aduce aminte că, fiind la spital şi trecând timpul degeaba („ca de obicei, până la 10.30–11.00 nu este nimic de făcut“), şi-a luat ceva de citit, din domeniul medical. Lucrând pe una dintre secţii, un medic din altă secţie internase (cu o zi înainte) un copil cu boală diareică acută şi a cerut medicului rezident să îi arate foaia de observaţie pentru a citi evoluţia. Apoi, a lăsat documentul în secţia unde copilul era internat. Puţin mai târziu, şeful de secţie (îndrumătorul direct al medicului rezident) a aflat de la secretară că fişa fusese văzută şi de un medic „străin“. În cursul vizitei, l-a certat energic pe rezident pentru că îndrăznise să permită accesul la documentul medical celui care internase pacientul. „Mi-a zis că ar fi trebuit să consider acel medic ca fiind ca şi vânzătoarea de la alimentară şi să nu dau nicio fişă fără să cer aprobare“. În aceste condiţii, rezidentul şi-a pus, cu obidă, câteva întrebări. „De ce atâta râcă între medici? De ce trebuie să lupte unii cu alţii? Şi pentru ce luptă? Contează care e mai sus sau contează dacă pacienţii sunt bine? De cet.rebuie să cadă rezidentul la mijloc? Chiar aşa de uşor uită că au fost şi ei tineri rezidenţi?“
   Tot foarte tristă (de fapt, revoltătoare) este şi continuarea istorisirii. „Din fericire pentru mine, uit, mai ales când îmi propun să uit (asta se aplică momentelor când m-am simţit naşpa). Cred că asta mă ajuta să iert. Ce îmi sare în minte este starea tensionată dintr-un spital, când eram încă în studenţie, între doamna doctor cu care lucram şi şefa de secţie. Vai, cât nu se aveau la inimă una pe cealaltă. La un moment dat, am început să lucrez şi cu şefa de secţie, iar de atunci n-am mai existat pentru doamna doctor cu care lucrasem atât de mult. Acum, am parte de un stagiu mirific, am devenit autodidact, stau cu laptopul în mână, făcând cursuri pe BMJ Learning...“
   Ce este de făcut? Cum ne „creştem“ colegii aşa? Cum întărim spiritului de colegialitate? Nu toţi oamenii pot fi prieteni, prietenia este extrem de rară şi de nepreţuit. Dar colegialitatea în sistemul medical este obligatorie, pentru oricine pricepe că medicina nu este o meserie, ci o misiune!

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.