Pregătirea în rezidenţiat este aşteptată de
mulţi dintre cei care se decid (încă din liceu) să dea la medicină, dar este
adesea „visată“ privind filme la televizor (un soi de telenovele cu subiect
medical, americane sau nu). Dacă stau să mă gândesc, „pe vremea mea“ nu era
deloc aşa. Nu aveam nici telenovele şi nici filme în exces. Sâmbăta ne adunam
în faţa televizorului (alb-negru) şi urmăream cu drag Teleenciclopedia, apoi o
oră dintr-un film serial. Dar cel mai important era că respectam tradiţia de a
ne întâlni, de a fi împreună trei generaţii, în fiecare sâmbătă. În restul
timpului, ni se dădeau informaţii despre cum se poate îndeplini programul
cincinal în patru ani, observam masa de aplaudaci (există şi azi destui!) care
se ridicau în picioare şi îl ovaţionau pe „conducător“, pe cel ce le ştia pe
toate, de la cum creşte bobul de grâu până la producţia de oţel. Însă,
surprinzător (sau nu), în domeniul medical nu prea se băga. Medicii erau
criticaţi, unii erau urmăriţi, pediatrii erau chiar surghiuniţi şi acuzaţi
pentru orice boală mai gravă a copiilor, iar totul era de o sută de ori mai rău
în cazul – Doamne păzeşte! – al unui deces infantil. Orice deces era urmat de şedinţe,
critici, sancţiuni.
Şi totuşi, pe atunci exista colegialitate.
Exista un grad de solidaritate, modul în care se comportau cei din sistemul
medical unii cu alţii era cu totul diferit în comparaţie cu tot ceea ce putem
vedea în ultimii 25 de ani. Iar dacă acum este cum este, nu oamenii sunt de
blamat, ci aceia care au produs această mentalitate şi au dus la aceste
tulburări şi la această pervertire, cel mai probabil în mod voit.
Indiferent cui îi aparţine vina, situaţia nu
este deloc una fericită. Spre exemplu, îmi aduc aminte de povestea unei foste
studente. O cunoşteam destul de bine, în anul II era între copiii interesaţi să
înveţe, participa la cercul de microbiologie, avea şi activităţi
extracurriculare (dintre toate, cel mai mult a performat în domeniul
fotografiei). Aducându-şi aminte de unele din doleanţele mele, când a ajuns
medic rezident şi a avut posibilitatea să îşi cumpere un aparat de fotografiat
de foarte bună calitate (ajutată de o rudă din străinătate, bineînţeles), mi-a
trimis un mesaj prin email şi mi-a spus: „Îmi aduc aminte că doreaţi să
fotografiaţi anumite culturi bacteriene, ca să puteţi arăta mai apoi acele
fotografii studenţilor; nu doriţi să vă ajut?“. Cum aş fi putut să spun nu? Mai
ales când astfel de oferte vin o dată la doi-trei ani. Am plănuit o anumită zi,
am cultivat mai multe tulpini diferite, am făcut mai multe teste biochimice, am
luat mai multe plăci şi din laboratorul de analize medicale al INCDMI
„Cantacuzino“ (desfiinţat, din lipsă de cadre medicale, de peste o
lună), iar colega rezident s-a prezentat, punctual. În mod colegial, a
făcut o şedinţă foto cap-coadă, cu răbdare, din diferite unghiuri. Profi! Însă,
lucrând la toate acestea, a început să îmi şi povestească şi, din vorbă în
vorbă, am înţeles că a decis să plece în Germania. M-am necăjit. Întotdeauna mă
necăjesc atunci când România pierde copiii buni. Eu am de 30 de ani o „idee
fixă“: şi în România sunt pacienţi; şi pacienţii români au nevoie de îngrijire
de bună calitate şi de medici buni şi foarte buni. Aşadar, orice plecare a unui
copil bun mă necăjeşte. Ştia asta, aşa că mi-a explicat: „Ştiţi de ce plec? Nu
din cauza salariului, care nu îmi ajunge nici măcar pentru a plăti chiria pe o
lună, ce să mai vorbim de mâncare, o carte, o participare la un congres, un
spectacol... Plec pentru că nu mai suport! Nu sunt deloc mulţumită să primesc
bani de la părinţi şi acum, la aproape doi ani de la absolvire. Am şi o rudă în
străinătate care îmi trimite bani. Dar nu problema banilor mă goneşte din ţară.
Ceea ce m-a decis este modul în care suntem trataţi ca rezidenţi în spitalul
unde ar trebui să fim învăţaţi medicină. Nu doar că nu suntem învăţaţi aproape
nimic. Nu doar că suntem lăsaţi să descoperim singuri ce trebuie să citim şi
cum trebuie să aplicăm lucrurile practice. Dar suntem ţinta bătăii de joc a
asistentelor şi mai ales a asistentei şefe, zilnic. Nu ne consideră medici şi
ne tratează mai rău decât îi tratează pe studenţi. Am încercat să anunţăm asta şi
să cerem sprijinul şefului de secţie. Cui credeţi că a dat dreptate? Asistentei
şefe! Să vă spun şi de ce? Nu vă mai spun!... Adevărul este că în fiecare
dimineaţă mă trezesc cu groaza că merg din nou acolo şi acest vis urât se
repetă la infinit. Am încercat mult timp să nu mă gândesc deloc la partea
materială, să nu mă simt umilită că sunt întreţinută de familie, ca în studenţie.
Am încercat să îmi văd de treabă şi să învăţ, dar nu mai rezist“. Am mai vorbit
o vreme, însă decizia era luată. A aplicat, a primit răspunsul, a venit să îşi
ia la revedere. Am văzut şi o lacrimă – ştia că plecarea ei nu mă va bucura.
După un timp, mi-a trimis un e-mail şi mi-a spus că acum îşi întreţine ea
familia, trimite bani periodic acasă şi speră că va veni şi acea vreme care îi
va permite să se întoarcă, să fie tratată colegial, munca să îi fie apreciată.
Pentru că, dacă asta nu se va întâmpla, atunci va rămâne peste mări şi ţări.
Trist, dar adevărat. Cu toate că au trecut
mai mulţi ani de atunci, nu am uitat nimic din ceea ce mi-a povestit. Iar
asta nu mă deprimă, ci mă revoltă, pentru că acest exemplu – ca
atâtea altele – mă face să spun că tinerii, nu doar că nu sunt susţinuţi, măcar
moral şi un pic material, tinerii sunt alungaţi, lucru foarte grav!
Sunt şi foşti studenţi care au devenit
medici şi nu vor să părăsească ţara. Nu toţi sunt mulţumiţi, ba chiar uneori
sunt (foarte) nemulţumiţi. Din când în când, îmi mai scriu şi se „descarcă“. De
exemplu, un alt medic rezident îşi aduce aminte că, fiind la spital şi trecând
timpul degeaba („ca de obicei, până la 10.30–11.00 nu este nimic de făcut“), şi-a
luat ceva de citit, din domeniul medical. Lucrând pe una dintre secţii, un
medic din altă secţie internase (cu o zi înainte) un copil cu boală diareică
acută şi a cerut medicului rezident să îi arate foaia de observaţie pentru a
citi evoluţia. Apoi, a lăsat documentul în secţia unde copilul era internat. Puţin
mai târziu, şeful de secţie (îndrumătorul direct al medicului rezident) a aflat
de la secretară că fişa fusese văzută şi de un medic „străin“. În cursul
vizitei, l-a certat energic pe rezident pentru că îndrăznise să permită accesul
la documentul medical celui care internase pacientul. „Mi-a zis că ar fi
trebuit să consider acel medic ca fiind ca şi vânzătoarea de la alimentară şi
să nu dau nicio fişă fără să cer aprobare“. În aceste condiţii, rezidentul şi-a
pus, cu obidă, câteva întrebări. „De ce atâta râcă între medici? De ce trebuie
să lupte unii cu alţii? Şi pentru ce luptă? Contează care e mai sus sau
contează dacă pacienţii sunt bine? De cet.rebuie să cadă rezidentul la mijloc?
Chiar aşa de uşor uită că au fost şi ei tineri rezidenţi?“
Tot foarte tristă (de fapt, revoltătoare)
este şi continuarea istorisirii. „Din fericire pentru mine, uit, mai ales când
îmi propun să uit (asta se aplică momentelor când m-am simţit naşpa). Cred că
asta mă ajuta să iert. Ce îmi sare în minte este starea tensionată dintr-un
spital, când eram încă în studenţie, între doamna doctor cu care lucram şi şefa
de secţie. Vai, cât nu se aveau la inimă una pe cealaltă. La un moment dat, am
început să lucrez şi cu şefa de secţie, iar de atunci n-am mai existat pentru
doamna doctor cu care lucrasem atât de mult. Acum, am parte de un stagiu
mirific, am devenit autodidact, stau cu laptopul în mână, făcând cursuri pe BMJ
Learning...“
Ce este de făcut? Cum ne „creştem“ colegii aşa?
Cum întărim spiritului de colegialitate? Nu toţi oamenii pot fi prieteni, prietenia
este extrem de rară şi de nepreţuit. Dar colegialitatea în sistemul
medical este obligatorie, pentru oricine pricepe că medicina nu este
o meserie, ci o misiune!
