Adolph Kussmaul a devenit cadru universitar superior (unii chiar
susțin că ar fi primit postul de profesor de medicină) la vârsta de 24 de ani,
adică la numai doi ani de la absolvirea studiilor medicale. Dacă așa stau
lucrurile, te întrebi pe bună dreptate cam pe la ce vârstă și după câți ani de
activitate de dascăl a simțit autorul citatului alăturat nevoia de a se da
deoparte, de a face loc unora mai tineri și mai plini de energie și de
inițiativă.
Un strălucit intensivist israelian îmi spunea odată, la o ceașcă
de cafea neagră: „Dragul meu, titlul de profesor e exact ca banii! În momentul
când îl capeți, nu mai ai nevoie de el!“. Cu alte cuvinte, titlul nu reprezintă
mai mult decât o onoare, de cele mai multe ori (nu întotdeauna) căpătată pe
merit, după o lungă activitate complexă. Criteriile sunt diferite și variază de
la o instituție academică la alta. Așa se face că poți deveni profesor
universitar la o universitate, dar nu și la alta.
Personal sunt mândru de criteriile care stau la baza promovării
academice la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, Israel (nu, nu eu le-am
creat!), care pretind ca orice cadru didactic să posede suficiente calități în
fiecare din cele trei domenii principale ale activității cotidiene a unui medic
– clinică, cercetare științifică și predare, toate calculate după o scală de
merite bine stabilită și cuantificată.
Dar Kussmaul nu se referea la căpătarea titlului ci, din contră,
la momentul în care, liber și nesilit de nimeni, profesorul decide să facă loc
altuia, socotind că a realizat ceea ce era de făcut, conștient că fiecare
ființă umană are propriile limite intelectuale și că fiecare domeniu are nevoie
din când în când de apariția unei minți proaspete, inovatoare, capabilă să
schimbe cursul lucrurilor și să le îndrepte spre o țintă mai necesară și mai actuală.
Iată un gând care te duce imediat la o realitate îndeajuns de
neplăcută, anume că o asemenea concluzie depinde integral de individul în cauză
și de nimeni altcineva. În absența unor probe clare de inactivitate sau chiar
de activitate eronată, în absența unei comportări care să iasă din limitele
acceptabile, nimeni nu te poate mișca pentru a-ți lua scaunul pe care te-ai
așezat pe drept și demult.
În SUA, vârsta nu e un criteriu de pensionare. Individul – și
cel implicat în activitatea didactică universitară – poate continua să activeze
atâta timp cât produce ceea ce e necesar și dă randamentul așteptat. De aceea,
e perfect posibil să întâlnești un șef de clinică octogenar în plină
activitate. Datele din literatura de peste ocean amintesc că fiecare al
patrulea medic american peste vârsta de 65 de ani e încă activ profesional și
că în anul 2020 numărul de profesori universitari cu vârsta peste 68 de ani va
fi egal cu numărul celor mai tineri de 40 de ani.
Dar ce stimulent poate fi oferit unui cadru universitar de
succes pentru a-l determina să se retragă, dacă până și legea e de partea sa?
Răspunsul e pur teoretic: conștiința profesională a celui în cauză.
Nu demult, am fost întrebat de un director de spital israelian
care ar trebui să fie vârsta maximă până la care un chirurg să poată activa în
sala de operații. Aici soluția e mai ușor de găsit, pentru că nu e vorba numai
de o sumă de aptitudini intelectuale (uneori greu de evaluat), dar și de
nivelul capacității fizice impuse de mânuirea bisturiului.
Dar ce se poate spune despre un distins profesor universitar
care de multă vreme nu mai reprezintă un exemplu pentru elevii săi, ține pasul
cu noutățile din literatură doar cu mare aproximație, a încetat să mai ofere
idei de cercetare și și-a mai și pierdut răbdarea de a preda? În aparență, în
acest caz, totul vorbește despre necesitatea luării unei hotărâri drastice. Dar
cine ar trebui s-o ia? A cui să fie inițiativa? Și cum ar putea cineva aborda
subiectul fără să lezeze în modul cel mai profund și poate nejustificat mândria
unui dascăl care timp de decenii a produs sute de absolvenți și profesioniști?
Nu ne rămâne decât să ne întoarcem la ideea lui Kussmaul: cel în mâna căruia se
află decizia e însuși individul în cauză. Ușor de spus, mult mai greu de realizat!
Iată un punct în care experiența mea de zeci de ani de
activitate universitară nu mă poate ajuta. Eu am fost pensionat conform
criteriilor de vârstă și nu m-am dat la o parte înainte de vreme. Dar am avut
grijă să mă înconjor de profesioniști cel puțin la fel de buni ca mine, iar
transferul „puterii“ a fost făcut sub forma cea mai elegantă și mai eficace.
Ba, mai mult, am încredințat „soarta“ clinicii pe care o conduceam, cu aproape
un an înainte de pensionare, fostului meu elev și continuator al activității
mele, adjunctului de șef de clinică, rămânând apoi în umbră și urmărind
activitatea acestuia, gata să intervin în caz de nevoie. Oare a fost de ajuns?
Oare n-am apelat la un fel de surogat care să-mi adoarmă conștiința dar care să‑mi
lase în continuare, cel puțin în aparență, puterea de a interveni ori de câte
ori aș fi simțit nevoia să o fac? Sunt convins că soluția e pe undeva la
mijloc.
Cu mintea de acum, cred că procesul pe care americanii îl numescstep down trebuie să aibă loc în mod
gradual. Trebuie ca inițiativa să aparțină celui în cauză, iar planul de bătaie
să fie aprobat – cu toată sinceritatea și probitatea necesare – de colaboratori
și de administrație. În prezența unei realități în care șeful de catedră și de
clinică continuă să rămână responsabil în fața superiorilor și a legii până în
momentul retragerii la pensie, procesul de retragere trebuie planificat cu
grijă, având în permanență în vedere interesele catedrei, ale clinicii și,
bineînțeles, ale pacientului, ale studentului și rezidentului. Procesul ar
trebui să cuprindă și ideea de delegare parțială a unor sarcini care până în
acel moment aparțineau în întregime șefului. Întrucât aici nu e vorba de
dinastii, ca în cazul monarhiilor încă active, în cele mai multe cazuri alegerea
noului conducător nu cade în sarcina actualului șef. Prin urmare, nimeni nu
poate fi sigur de persoana „moștenitorului“ sau „moștenitoarei“. Procesul de
delegare trebuie să se îndrepte spre mai mulți colaboratori, acest lucru fiind
posibil pentru că, prin forța împrejurărilor, activitatea clinică, didactică și
de cercetare a unei catedre și a unei clinici presupune o multitudine de
proiecte și sarcini.
Însă exact în aceeași măsură în care se așteaptă o decizie
corectă și etică din partea profesorului, e nevoie de un sistem care să-i
permită acestuia să-și continue activitatea, prezența și existența financiară,
în ciuda faptului că o bună parte din puterea sa a fost preluată de alții.
Nu știu alții cum sunt, dar atunci când ai descris pentru prima
oară engorjarea venei jugulare în insuficiența cardiacă dreaptă (pulsul
paradoxal), atunci când ești cel care a descris tipul de respirație în coma
diabetică, atunci când ești primul care a folosit un endoscop pentru a
diagnostica o tumoră esofagiană sau gastrică și ai definit periarterita nodoasă
și ai propus, iarăși pentru prima oară, folosirea oftalmoscopului, deci atunci
când te numești Adolf Kussmaul, poate că ți-e mai ușor decât altora să
eliberezi scaunul pe care te-ai așezat în urmă cu decenii și nu doar să oferi
sfaturi colegilor.
„Un bun profesor nu
trebuie să ocupe catedra până când oamenii se vor întreba de ce nu pleacă. El
trebuie să știe să se retragă atunci când ei se vor putea întreba: de ce oare
pleacă?“ (Adolph Kussmaul, 1822–1902) |