Cinematografia trăieşte o mulţime de schimbări.
Anul acesta ne axăm pe descoperirea unor noi forme şi tendinţe care
includ experimente 3D. Berlinala 61 este o expoziţie cinematografică.
Dieter Kosslick, directorul Festivalului Primul festival la care sunt
prezentă de la început până la final, fără ultima zi şi ceremonia de
decernare a premiilor, pentru care, oricum, trebuie să ai un film
selectat sau o invitaţie specială. Primul festival cu trei filme pe zi,
chiar şi patru dacă se nimereau să fie în aceeaşi zonă, poate chiar şi
sală. Berlinala este un festival grandios, dar ştiam asta de la bun
început, bănuiam ce mă aşteaptă. Nu credeam însă că poate fi întratât de
copleşitor, intens, obositor în cel mai plăcut sens cu putinţă. O
aventură palpitantă, să achiziţionezi biletele, cu toată acreditarea pe
care o ai. Totul merge pe bandă rulantă. Ghişeele se deschid la 8,30,
însă coada e formată deja de cel puţin două ore. Iar dacă vrei să
aştepţi frumos şi liniştit, în interior, la căldură (e bine de luat în
calcul vântul berlinez deloc prietenos), trebuie să ajungi măcar la
6,45. Asta pentru că vrei cu tot dinadinsul bilete la proiecţiile din
ziua următoare. E o competiţie, chiar şi la bilete. Primul venit, primul
servit. Iar dacă speri cumva să poţi lua bilete la două proiecţii care
se suprapun, în eventualitatea în care te răzgândeşti, e bine să afli
din timp: nu se poate. Sistemul nu-ţi permite. Odată scanată
acreditarea, eşti controlat. Aşadar, te gândeşti de trei ori înainte să
ceri biletele. Eventuala stornare a acestora îţi va mânca timp. Iar
aici, timpul este scump! Aşadar, vrei, nu vrei, programul începe la ore
mici şi se termină la ore la fel de mici. Orice festival te solicită,
iar dacă ai impresia că eşti venit în vacanţă, te înşeli amarnic! Cu
toate acestea, provocarea merită toate eforturile.
Ediţia cu numărul 61 a
Berlinalei a avut de toate: un scaun gol – pentru regizorul iranian
Jafar Panahi, membru al juriului in absentia, care îşi ispăşeşte cei
şase ani de închisoare, interzis pentru 20 de ani în domeniul
cinematografic –, ochelari 3D şi multe filme care au stârnit curiozităţi
şi reacţii. Şi, nu în ultimul rând, Isabella Rossellini – preşedinta
juriului internaţional. România a fost prezentă în cadrul festivalului –
competiţia Berlinale Shorts – cu două filme: Apele tac de Anca Miruna
Lăzărescu şi 15 iulie de Cristi Iftime. Nu a fost cazul de prea multă
vâlvă în ceea ce le priveşte, drept urmare niciun premiu.
Recapitularea
filmelor începe direct şi fără nicio ezitare cu documentarul lui Wim
Wenders – Pina – un omagiu adus coregrafei Pina Bausch, prezentat în
afara competiţiei. Mai mult decât un documentar, un film muzical, un
reuşit şi impresionant film 3D care dă viaţă unui experiment estetic şi
artistic, hrană pentru ochi şi suflet, la mai puţin de doi ani după
moartea celebrei coregrafe. Pina Bausch, artist complet, a reuşit să
spargă orice bariere în ceea ce priveşte dansul contemporan, să deschidă
uşi, să lase în urmă teatrul, apropiindu-se din ce în ce mai mult de
realitate. A adus pe scenă pământul, apa, focul, aerul, redescoperind
sensurile filosofice ale existenţei şi ale elementelor de bază. În ceea
ce mă priveşte, a fost prima proiecţie în Berlinale Palast, o seară
încărcată de emoţie, bucurie, uimire şi alte sentimente copleşitoare.
Începând de la fascinanta expoziţie de flori din zona covorului roşu
(aranjamente florale schimbate zilnic!), până la experienţa 3D a
impresionantelor coregrafii perfecte ale lui Bausch. Coregrafii
reimaginate de Wim Wenders în peisajul postindustrial modern,
avangardist, care virează când spre suprarealism, când spre
expresionism. Mai mult, audienţa a fost una dintre cele mai selecte: pe
lângă personalităţile din domeniul cinematografiei, cancelarul Angela
Merkel şi preşedintele Christian Wulff. Cu adevărat o seară de covor
roşu!
Competiţia Berlinalei a fost spectaculoasă, adunând nume mari: • The Turin Horse – un film poetic cu influenţe tarkovskiene şi
bergmaniene, în regia lui Béla Tarr; o poveste simplă, care cutremură ecranul, despre un fermier şi calul său,
despre o lume pe cale de dispariţie; un film încărcat de metafore şi
simboluri, poetic şi filosofic • Coriolanus – debutul în regie, mult
prea slab însă, al lui Ralph Fiennes • El Premio al Paulei Markovitch –
care scoate la iveală efectele dictaturii • Nader and Simin, a
Separation al iranianului Asghar Farhadi, cel care a primit Ursul de
Argint la ediţia 59 pentru About Elly • animaţia 3D a lui Michel Ocelot –
Les Contes de la Nuit – călătoria imaginară a doi copii care
redescoperă diferite perioade ale civilizaţiei • Margin Call cu Kevin
Spacey, Jeremy Irons şi Demi Moore • Our Grand Despair – filmul turcesc
vlăguit şi pueril despre doi fraţi, trecuţi bine de prima tinereţe, care
se îndrăgostesc de aceeaşi femeie • Come Rain, Come Shine – filmul
coreanului Lee Yoon-ki, care stârnise multă vâlvă, dar care s-a dovedit
prea minimalist, mai degrabă firav decât impresionant • Sleeping
Sickness al lui Ulrich Koehler • The Forgiveness of Blood al albanezului
Joshua Marston • revenirea Mirandei July cu The Future – lent şi
plictisitor, care nu se ridică sub nicio formă la nivelul debutului din
2005 • producţia spaniolă Un Mundo Misterioso – una la fel de înceată şi
molatecă, fără să se întâmple foarte multe lucruri, singura apariţie
simpatică fiind o maşină românească, deşi numele ei nu are nimic de-a
face cu noi • Innocent Saturday – un film rusesc a cărui imagine e
semnată de Oleg Mutu – o poveste derulată în timpul exploziei de la
Cernobîl, un subiect mult prea puţin exploatat însă, insuficient de
emoţionant • Andres Veiel aduce în scenă impresionanta poveste a
rezistenţei germane din perioada ’64–’71 în If Not Us, Who? • Werner
Herzog a fost prezent, în afara competiţiei, cu un film uriaş prezentând
picturi mai vechi de 30.000 de ani descoperite într-o peşteră din sudul
Franţei – Cave of Forgotten Dreams – despre simbolistica picturilor
rupestre, avangarda avant la lettre, vise, iluzii şi poveşti uimitoare.
În toate secţiunile au existat filme surprinzătoare: Las Malas
Intenciones – o inventivă şi jucăuşă poveste din Peru, anii ’80; The
Mountain – un film în două personaje, drama a două lesbiene cărora
moartea copilului le-a schimbat percepţiile şi filosofia de viaţă,
rupând totodată comunicarea cuplului.
Selecţia filmelor lui Ingmar
Bergman s-a derulat cu casa închisă, iar versiunea restaurată în
proiecţie 4K a lui Taxi Driver s-a bucurat de cronici frumoase.
Berlinul
şi Berlinala sunt complet diferite. Dar acest lucru se întâmplă la
orice alt festival. Cert este că după cinci zile intensive de
alergătură, rând la bilete, somn indecent de puţin, se cere o pauză de
măcar jumătate de zi. Iar după avalanşa vizionărilor din timpul
festivalului, poţi digera totul, pe îndelete, de abia odată întors
acasă...
Palmaresul nu a surprins deloc audienţa: Nader and Simin, a
Separation a primit Ursul de Aur, dar şi premiile pentru interpretare.
Béla Tarr a fost răsplătit cu Marele Premiu al Juriului, Ursul de
Argint. Cel mai bun regizor a fost Ulrich Koehler pentru Sleeping
Sickness, cel mai bun scenariu – Forgiveness of Blood, iar El Premio a
câştigat Ursul de Argint pentru realizare artistică de excepţie în
imagine, montaj, coloana sonoră, costume sau scenografie. Premiul Alfred
Bauer a revenit lui Andrea Veiel, pentru If Not Us, Who?
Mai mult decât
un festival, Berlinala este un eveniment impresionat care adună crema
profesioniştilor din domeniu, dar şi sute de mii de spectatori în sălile
de cinema. Este copleşitor să vezi cum se umple sala la fiecare
proiecţie în parte, oameni dornici să vadă filme, indiferent cât de
chinuitoare sunt cozile la casele de bilete...