Mărimea
businessurilor şi a întreprinderilor americane se determină după numărul de
salariaţi: mici (1–49; în medie 20), mijlocii (50–99), mari (100–499) şi foarte
mari (peste 500). Cele mici reprezintă 99,7% din angajatori, creează 64% din
noile locuri de muncă din sectorul privat în fiecare an şi sunt responsabile
pentru 46% din producţia anuală a sectorului particular.
Noua
lege sanitară (Affordable Care Act – ACA) afectează toate categoriile de
întreprinderi, dar în mod special pe cele mici. Deşi a fost lansată ca o cale
de a micşora costul asigurărilor medicale, Obamacare aduce asigurări mai
scumpe, opţiuni mai puţine în alegerea tipului de asigurare, penalizări mai
mari pentru angajatorii care nu oferă asigurare medicală salariaţilor (cel puţin
două mii de dolari pentru fiecare angajat, pe an), face obligatorie completarea
unui volum mare de formulare şi rapoarte şi impune o serie de reglementări
limitative, care afectează funcţionarea companiilor mici. Fiindcă ele nu au
servicii administrative mari şi vor trebui să facă eforturi costisitoare pentru
a ţine pasul cu documentaţia obligatorie cerută de guvern.
Cele
mai de succes întreprinderi mici se transformă, curând după creşterea producţiei
şi a profitului, în businessuri de mărime medie. Atunci cresc şi costurile şi
penalizările pentru neasigurarea salariaţilor sau pentru asigurarea lor cu
planuri „suboptime“, cum sunt, în concepţia guvernului, cele care oferă numai
servicii medicale de bază.
Unul
dintre efectele anticipate de criticii ACA, încă din perioada „moşirii“ legii
de către cei care au creat-o, a fost că legea va împinge antreprenorii să reducă
volumul afacerii, să evite noi angajări şi să transfere o parte a muncii de
care au nevoie în sarcina angajaţilor sezonieri şi cu program de lucru redus
(sub 30 de ore pe săptămână). Şi chiar aşa s-a întâmplat. Va rezulta o creştere
a numărului celor fără lucru, o scădere a locurilor de muncă nou create şi a
numărului noilor angajaţi. Asta în condiţiile unei foarte firave refaceri
economice, după o criză gravă şi prelungită. Iar refacerea, dorită de toată
lumea, nu e posibilă fără o creştere spectaculoasă a numărului de locuri de
muncă. Legea ACA a primit porecla de „job
killer“, iar biroul pentru afaceri din cadrul Congresului american a prezis
că vom vedea curând o diminuare cu 2,5 milioane locuri de muncă, tocmai fiindcă
noua lege are un efect inhibitor asupra angajatorilor, pe care îi îndepărtează
de la noi investiţii şi angajări (Forbes
Magazine, 4 feb. 2014). Răspunsul Casei Albe a sunat aiuritor: „e foarte
bine că 2,5 milioane de oameni scapă de
capcana serviciului; ei se pot astfel dedica unor hobbyuri, pe care nu
aveau timp să le practice cât timp erau angajaţi cu program complet“.
Tom
este exemplul tipic de self-made man.
A început, imediat după terminarea liceului, ca muncitor în construcţii. După
câţiva ani, a devenit proprietarul unei mici companii de construcţii, care făcea
case individuale, garaje şi orice reparaţie de care poate avea nevoie o casă.
În douăzeci de ani, a ajuns să aibă patru companii de construcţii, reparaţii şi
întreţinere a imobilelor în Chattanooga şi Atlanta şi a pus pe picioare o
companie de mici reparaţii în regim de urgenţă. Ultima a fost transformată în
franciză şi vândută ca pachet de organizare şi funcţionare altor 65 de
antreprenori, din diferite state americane. Ajuns bogat, Tom nu şi-a schimbat
firea: este politicos, atent şi foarte profesional cu clienţii, prietenos şi
generos cu salariaţii şi asta îl face iubit de toată lumea. În perioada cea mai
de succes a companiilor lui, anul trecut, a avut peste 160 de salariaţi permanenţi.
Tom a studiat mult în ultimii doi ani, ca să nu-l găsească ACA nepregătit şi să-l
împingă într-o fază critică a relaţiei producţie/cheltuieli/câştig.
Primul
lucru pe care l-a făcut a fost reducerea numărului de salariaţi permanenţi la
47, ceea ce a readus compania la statutul de întreprindere mică. A păstrat acei
salariaţi cu care lucrase multă vreme şi le-a oferit celorlalţi posibilitatea
de a lucra part-time, cu asigurarea că pot lucra ore suplimentare. Până acum,
Tom a încheiat poliţe de asigurare pentru salariaţi şi familiile lor, preluaţi
ca un grup de compania cu care a avut contract. Plata a fost făcută 70% de Tom,
30% de salariaţi. Înainte de a reînnoi contractul, Tom a vrut să se sfătuiască
cu George, cel mai vechi şi de încredere salariat al lui, devenit de multă
vreme un prieten de familie. I-a prezentat opţiunile şi i-a cerut părerea.
George l-a ascultat cu răbdare, i-a mulţumit pentru detalii şi i-a spus: „Tom,
am vorbit şi noi între noi, înainte să vin să discut situaţia cu tine. N-o să-ţi
vină să crezi, dar cei mai mulţi dintre noi, cei de peste 35 de ani şi cu
copii, au ales – ca soluţie optimă – să încetăm să mai lucrăm. Să-ţi explic, a
continuat George, văzând cât de surprins este Tom. Dacă lucrez, la tine sau la
alt patron, voi plăti taxe pe venitul meu, va trebui să plătesc o parte din
asigurarea medicală pentru mine şi familia mea şi va trebui să muncesc, bineînţeles.
Am 45 de ani şi trei copii, toţi minori. Dacă nu mai lucrez, guvernul plăteşte
asigurarea noastră 100% şi eu primesc de la asigurările sociale o mie de dolari
pe săptămână. Casa noastră e demult plătită, putem să ne descurcăm bine cu
patru mii de dolari pe lună. Nu mai plătim niciun fel de taxe. Nu muncesc şi
pot pescui şi juca golf toată săptămâna. Ne pare rău să te părăsim şi ne pare rău
că va trebui să alergi să găseşti alţi lucrători în care să ai încredere, dar
înţelege: dacă muncim, pierdem; dacă nu
muncim, câştigăm“.
Când
mi-a istorisit întâmplarea, Tom era încă uimit, dar înţelegea logica
lucrurilor. „Oamenii nu sunt proşti – mi-a spus el. Când politicienii fac legi
convinşi că oamenii vor acţiona aşa cum vor ei să acţioneze, habar n-au cât de
inventivi pot fi oamenii şi cât de abili în a evita efectele nefavorabile lor“.
Dar
George şi toţi cei ca el vor cădea în sarcina asigurărilor sociale, cu
familiile lor. Guvernul va avea de făcut faţă unei creşteri rapide a celor care
primesc asistenţă socială, fiindcă încetează să lucreze şi vor primi asigurare
medicală gratuită. Mai mult, oameni ca George, încă tineri şi capabili, se vor
sustrage din forţa de muncă, vor slăbi calificarea echipelor pe care le părăsesc
şi vor pierde – în scurt timp – îndemânarea şi competenţa de care se bucură
acum. Iată cum, aplicarea noii legi nu numai că încurajează patronii să reducă
numărul de salariaţi, dar încurajează salariaţii să părăsească, de bunăvoie,
munca.
Încă
de la începutul dezbaterilor legate de reforma sistemului medical şi a asigurărilor
de sănătate, am subliniat cele două aspecte pozitive ale noului proiect: efortul
de a asigura universalitatea asigurărilor
de sănătate şi interdicţia de a
refuza înregistrarea celor cu afecţiuni medicale preexistente.
Universalitatea s-a dus: vor fi asiguraţi mulţi cetăţeni, care nu erau asiguraţi
înainte (şi asta e un lucru admirabil), dar nu va fi un sistem universal, nici
pe departe. Rămâne protecţia celor cu boli preexistente. Şi aceste avantaje se
vor face cu enorme cheltuieli şi cu „umflarea“ asistenţei sociale, vor micşora
forţa de muncă, vor anula tendinţa de refacere economică şi vor creşte şi mai
mult datoria naţională. Cât de bine a fost gândită reforma sanitară şi cât de
bine a fost ales momentul instituirii ei?
