Vechea butadă „m-au văzut mulţi doctori,
dar de consultat nu m-a consultat niciunul“ nu mai are nevoie de explicaţii.
Adevăr? Mistificare? Cine ar putea să spună?
M-a sunat o cunoştinţă: „Nu mai pot de
dureri. Mă seacă la inimă. Sfătuieşte-mă încotro s-o apuc!“. Am vorbit cu o
colegă: „Nicio problemă!“. Prietena bolnavă s-a prezentat la doctoriţă,
aceasta a văzut-o, ba a şi întrebat-o... de ce şi-a scos paltonul şi i-a
prescris o reţetă! Suferinţa şi-a văzut de-ale ei, cunoştinţa mi s-a adresat
din nou, am îndrumat-o şi a primit OK-ul: „Ştiţi, v-aş primi în spital, dar...
atâţia bolnavi... veniţi la mine la cabinet, să vă consult pe îndelete“.
Bolnava s-a dus la cabinet, nu şi-a mai scos paltonul, a luat reţeta şi a
plecat. Pe îndelete!
„Cârcotaş mai eşti, parcă aud, nu degeaba au
scornit unii vorba cu generaţia expirată.
Dacă diagnosticul e limpede, la ce bun să mai pui mâna pe bolnav!?“ Dreptu-i!
Numai că „generaţia expirată“ gândea (şi proceda) altfel. Dialogul
medic–pacient, oricât ar fi de sugestiv şi dublat de sumedenia de explorări,
nu poate înlocui examenul bolnavului. Prioritatea acestuia, cu simţurile date
de natură, nu este moft. Toate celelalte explorări confirmă (sau nu!) diagnosticul
clinic.
Medicina noastră, subdotată vreme îndelungată,
a supravieţuit tocmai datorită caracterului ei primordial clinic. În viaţa mea
profesională, cunosc un singur diagnostic „la prima vedere“. Un băieţel avea o
simptomatologie capricioasă şi dramatică: dureri abdominale violente, şoc, cu
emisiunea unui scaun hemoragic, care punea capăt episodului. Diagnosticul a rămas
neelucidat multă vreme. Numai profesorul Juvara, după ce a ascultat evoluţia
bolii, a spus: „Copilul are un diverticul Meckel!“. Copilul a fost operat,
diagnosticul s-a confirmat şi, peste mulţi ani, micuţul a ajuns... chirurg!
Să nu credeţi însă că numai noi... Un cadru
didactic de-al nostru, răsfoind registrul de operaţii din spitalul unei
capitale africane unde plecase pe trei ani, era dezamăgit: risca
descalificarea. Dornic de a se dumiri, s-a deplasat în policlinică. Nu mică i-a
fost mirarea când a văzut realitatea: la capetele unei mese lungi, se aflau de
o parte pacientul şi chirurgul de cealaltă. Dialogul era scurt, bolnavul primea
o reţetă şi... „Următorul!“. Românul şi-a exprimat nedumerirea. Colegul străin,
plin de ifose, a sărit de şapte poşte, într-un profund dispreţ pentru coleg,
dar... a avut decenţa să plece. În ţara lui civilizată sau poate în altă ţară
subdezvoltată. Spunea colegul: „Am rămas singur cu policlinica şi cu spitalul.
De necrezut ce patologie bogată am descoperit. Acolo m-am perfecţionat în
chirurgia hepatică şi în alte domenii“. La apelul său, spitalul a mai angajat
doi chirurgi şi echipa abia făcea faţă unei cazuistici care, altfel, ar fi rămas
nerezolvată, îngroşând o mortalitate şi aşa crescută.
Vorbim de EMC, de standarde şi de eficienţă,
dar mai trebuie reinventate deontologia medicală şi metodologia examenului
clinic în spiritul cărora am fost crescuţi şi educaţi? În niciun caz!
(Text din volumul „Ce ne facem, doamnelor?!“)
