Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

De ce îi dispreţuim pe vârstnici?

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU luni, 6 aprilie 2015
Pacienţii vârstnici. Nu le zicem bătrâni, pentru că e considerat neacademic şi mai ales niţel jignitor. Şi în engleza medicală e la fel, nu zici „an old patient“ ci „an elderly patient“. Asta în sine e un semnal de alarmă. Psihiatria are aceeaşi problemă: terminologia ei trebuie periodic reîmprospătată, pentru că tinde să alunece dinspre ştiinţific înspre insulta comună. (Cândva, „imbecil“, „idiot“ şi „debil“ erau gradele de întârziere mentală descrise de Binet, iar „cretinismul“ era o patologie endocrină; astăzi, dacă au apărut în articol, trebuie să îi mulţumesc editorului pentru indulgenţă.)
Când cuvinte normale, simple, devin cuvinte rele, nu e de fapt nimic în neregulă cu cuvintele, ci cu felul în care ne raportăm la oamenii descrişi de ele. Cuvintele s-au degradat pentru că s-au încărcat de discriminare. Cuvântul „discriminare“ e el însuşi un eufemism mixt pentru ură, nepăsare, alienare, nedreptate. Fără ghilimele.
Da, vârstnicii sunt discriminaţi de restul lumii. Şi de sistemul medical care, oricât am vrea noi să fie aparte, nu e decât reflecţia adesea caricaturală, distilată, a societăţii generale. Motiv în plus de detestare a sistemului medical – nimeni nu iubeşte oglinzile sincere.
Deja uitarea se aşterne peste tragedia diversă a vârstnicei doamnei C., care s-a stins pe un câmp, de frig şi de nepăsarea întregii lumi. Probabil că se vor găsi şi nişte ţapi ispăşitori, cu sâmburele lor de vină şi, dacă ne va mai interesa în acel moment, vom dormi mai liniştiţi: se va fi făcut dreptate. Iar a doua zi ne vom reîntoarce la vieţile noastre, la practicile noastre medicale, în care absolut nimic nu se va fi schimbat.
Între timp, zeci de doamne C. vor continua să moară cu zile. Nu pe câmp, poate acasă, singure, sau poate chiar în spital. Nu la fel de şocant, dar la fel de tragic. Moartea vârstnicilor nu şochează pe nimeni cu excepţia câtorva fii care nu şi-au epuizat rezervele de compasiune şi poate a unor filosofi existenţialişti îngroziţi de absurdul vieţilor noastre. Dar sunt morţi care ar fi putut fi amânate, şi nu neapărat doar cu câteva luni de chin. Spitalul nu e un loc bun pentru vârstnici. Un vârstnic trebuie ajutat să se mişte, zi de zi, trebuie îngrijit cu atenţie. Pentru că, dacă, dezorientat de lumea spitalicească ostilă şi agitată cum e ea, se va retrage în coconul patului de fier, va face pneumonie, TVP, escare, şi se va duce.
Spitalele româneşti nu au mijloacele să se ocupe de îngrijirea corectă a vârstnicilor. Nu au personal suficient de numeros şi de calificat şi de dispus să facă munca aceasta zilnică, fizică şi plicticoasă. Când eram rezident de psihiatrie, eram îngrozit de complicaţiile nepsihiatrice ale internării vârstnicilor, suficient ca să mă duc cu o oră mai devreme la spital ca să pot să îi ridic eu însumi la marginea patului, să îi scot la o plimbare prin curte sau să fac un soi de kinetoterapie rudimentară, inventată de mine sau căutată pe Internet, că la facultate nu am învăţat aşa ceva. Nu era de competenţa medicilor. Nici a asistentelor, care doar le administrează pastilele, injecţiile şi perfuziile. Nici a infirmierelor, cocoşate de raportul disproporţionat între cantitatea de curăţenie care trebuie făcută şi salariul minim pe economie pe care cred că îl primesc. Nici a familiei, a „aparţinătorilor“ în spinarea cărora adesea preferăm să aruncăm tot felul de treburi pe care nu ar trebui să le facă, şi care oricum, când e vorba de vârstnici, nu întotdeauna mai sunt de găsit. În cazul bun, ei mai ung rotiţele personalului mediu, sub ochii închişi ai medicilor, ca bunicului să i se acorde un pic mai mult timp decât cele trei minute alocate zilnic. În dauna altora, pentru că nu sunt suficienţi oameni, nici suficientă calificare...
Dar asta dacă bunicul are noroc. Dacă nu, s-ar putea să fie uitat pe undeva prin colţul întunecos al salonului şi să dispară încet şi discret de pe Pământ. Şi apoi putem răsufla uşuraţi, sau da vina, pe bună dreptate, pe sistemul medical.
Cazul doamnei C. a fost şocant, tocmai pentru că finalul cumplit de imaginat al vieţii dumisale a avut loc dincolo de spital, în oraşul ticsit de semeni. Dar de ce ne-am mira? Nu trebuie să fii vârstnic ca să mori de indiferenţa semenilor. E chiar un fenomen social foarte bine studiat de decenii. Are un nume propriu: Kitty Genovese, după tânăra care a fost violată şi apoi ucisă în New York, arhetipul alienării urbane, în timp ce un număr de vecini onorabili şi plătitori de taxe (undeva între 12 şi 40 de oameni) se făceau că nu aud că cineva strigă după ajutor. Mii de oameni mor de sindromul Kitty Genovese, în toate oraşele. Fenomenul-cheie se cheamă „difuziune a responsabilităţii“, dar eu i-aş spune „nu e treaba mea“.
Ai zice că în sistemul medical, unde fiecare are o treabă şi toate treburile privesc suferinţa şi salvatul vieţilor, se găseşte cineva a cărui treabă să fie prevenirea morţii premature a oamenilor. Dar când e vorba de vârstnici, se întâmplă mai des să nu se găsească. Şi asta este, fără îndoială, discriminare. Şi mecanismele antidiscriminare ar trebui să se pună în mişcare, că doar ăsta e miracolul civilizaţiei occidentale. Dar ONG-urile de protecţie a drepturilor vârstnicilor sunt straniu de inexistente, vocea societăţii civile e straniu de tăcută. Semn că societatea însăşi nu e conştientă de nedreptatea din ea.
Poveştile de adormit copiii spun că existau vremuri, dincolo de amintirea oricui, în care bătrânii erau respectaţi şi preţuiţi şi consideraţi sursa de referinţă a cunoaşterii şi înţelepciunii. Nu ştiu dacă era bine sau rău, dar într-o astfel de utopie omul are măcar unitate. Începe de undeva şi ajunge undeva. Omul din realitate suferă de o secţionare a existenţei: mai întâi e copil, apoi copilul dispare cu desăvârşire, ca şi când n-ar fi fost. Va fi cândva bătrân, dar niciodată nu se gândeşte la asta, nu el va fi bătrân, ci altcineva în locul lui, un om pe care nici măcar nu vrea să-l cunoască, pe care îl dispreţuieşte.
Şi atunci, care e lucrul cel mai bun la care poţi să speri? Să fii un vârstnic fenomenal, cu trupul rezistent şi cu mintea brici, atât de brici încât să nu poţi fi ignorat. Slabe şanse. Sunt câteva exemple care îmi vin în minte. Dar chiar şi atunci, cei din jur nu te vor mai asculta, indiferent cât de valoroase îţi sunt ideile, fără să adauge aprecierii lor, mereu la persoana a 3-a, apendicele, eticheta, stigmatul, „la vârsta lui“. „Ce deştept şi cult e domnul Profesor, la vârsta dumnealui!“

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.