Orașele sunt alienante. Luați-o ad
litteram: mediul de viață urban crește de aproape două ori și jumătate riscul
de a avea cea mai alienantă dintre boli, schizofrenia. Nimeni nu știe prea bine
de ce: la urma urmelor, ne imaginăm schizofrenia ca pe o suferință foarte
„organică”, „endogenă”, spre deosebire de altele mai „reactive”. Schizofrenia
pare ceva atât de străin și flagrant patologic încât intuim imediat că trebuie
să fie rezultatul unui defect al umorilor secrete care ne curg prin sinapse și
nu o reacție la factori ostili de mediu. Și totuși, numeroasele studii
disponibile sugerează că relația oraș–psihoză e mai curând cauzală decât selectivă:
orașele generează schizofrenie, nu o atrag prin migrație. Numeroase explicații
au fost propuse: factori familiali, expunerea la infecții și poluare,
fragmentare și deprivare socială, dar totul la nivel speculativ. Speculație
este și ceea voi propune în textul de față, anume că alienarea urbană este
cauza unei desincronizări a empatiei fiecăruia dintre noi.
E nevoie doar de o minimă experiență și
interacțiune cu persoane care suferă de schizofrenie ca să realizezi că
exotismul afecțiunii este doar o iluzie, o reacție afectivă instinctivă a
observatorului, faimosul „sentiment praecox”. Ca în cazul tuturor
tulburărilor psihice, există o continuitate între schizofrenie cu ceea ce numim
„normal”. Experiențele delirant-halucinatorii par niște povești absurde sau
neinteligibile, dar, dacă le examinăm conținutul, ele reflectă temeri și
fantasme omenești fundamentale, cu un grad variabil de dezorganizare și
destructurare. Într-un anumit sens, cu toții „auzim voci”; ceea ce face
diferența între vocile schizofreniei și cele intime ale fiecărei minți e
dreptul de proprietate: eu pot recunoaște gândul care îmi spune, de exemplu, că
nu sunt bun de nimic și totul e o farsă, ca fiind al meu și nu al meu în
același timp, ca un fel de cățel de pripas care s-a aciuat pe lângă gospodăria
minții mele și, din când în când, face murdărie prin curte. În psihoză, nu mai
recunoști nimic și animalul e un lup din pădure venit să te devoreze.
Cât ești încă un „profan”, te frapează
stranietatea psihozei. Dar, la scurt timp după ce devii proaspăt rezident de
psihiatrie, te frapează sterotipia și familiaritatea ei. Traducând acest viraj
emoțional în termeni psihologici, prima reacție este cea empatic-instinctivă.
Ceea ce simți e intuiția empatică a ceea ce simte cel afectat: stranietatea
propriilor gânduri devenite halucinații. Asta te sperie, te face să vrei să
fugi sau să îl îndepărtezi pe cel aflat în suferință, să pui un baraj de orice
fel între tine și el. Ceea ce, istoric, s-a întâmplat și se întâmplă: există un
baraj real, zidul azilului/spitalului, și unul interior, stigmatizarea,
alienarea persoanei psihotice. Alienarea nu vine, așadar, doar din interior,
din receptorii de monoamine sau din gena avariată, ci din afară, de la cei din
jur.
Reacția secundă, care însă vine mult mai
rar, e tot empatică, dar nu mai e primitivă. E empatia cognitiv-imaginativă,
conștientă, orientată către celălalt. Dar, ca să ajungi la ea, trebuie să te
lupți cu tine însuți, să te abții să construiești ziduri. Să îți sincronizezi
empatia bazală, care nu poate fi evitată, cu cea superioară.
Care este legătura orașului cu acest
fenomen și cu viața noastră în general? Zilele trecute am fost invitat să
particip la un reportaj despre cerșetorie. M-am gândit să contribui propunând
același mecanism empatic, dublat de un cerc vicios. „Cerșetoria” are multe
asemănări cu fiziopatologia schizofreniei. Dacă există atâția oameni aflați în
precaritate este și pentru că alegem să nu ne pese de ei: încercăm să ne blocăm
empatia, să ne diluăm responsabilitatea, să ne prefacem că nu vedem suferința
din jur, de teamă că ar fi prea multă pentru noi, că, în ciuda milioanelor de
concitadini din jur, am fi singuri în fața unui ocean de suferință. Ne
construim bule impregnabile, la propriu și la figurat, transformăm orașul dintr-un
spațiu fermentând de viață într-unul de tranzit, prin care gonim cu mașinuțele
noastre între punctele A și B, între casă și serviciu, între alte două bule.
Ironia tragică e că facem toate astea nu pentru că nu ne pasă, ci tocmai pentru
că, la un anumit nivel, instinctiv, înrădăcinat în filogenie, ne pasă, suferim
alături de cei care zac în mijlocul străzii și asta ne sperie. Nu știm să ne
gestionăm acest „exces de empatie”, ea se acumulează picătură cu picătură și
contribuie la propria noastră alienare, la propria noastră inexplicabilă
depresie existențială cronică. Intervine cerșetoria, care e o afacere de
gestiune a acestei poveri empatice. Dai cinci lei amărâtului din fața
spitalului, din fața bisericii sau de la gară și te simți ceva mai bine, parcă
ai făcut ceva, poate te ajută Dumnezeu sau karma să ajungi cu bine la
destinație. Când, de fapt, nu ai făcut decât să alimentezi același cerc vicios,
ai pus cinci lei în motorul care întreține propria ta neputință de a ridica
privirea din pământ și a încerca să înțelegi. Pentru că, dacă ai face-o, ai
putea începe să spargi, cărămidă cu cărămidă, zidurile care îi întemnițează pe
cerșetori, pe schizofreni și pe tine însuți.
